În tren

Era un frig de crăpau pietrele. Dacă ar fi fost după el, Mihai ar fi rămas bucuros acasă. Dar n-a fost după el. Murise unchiul Sandu și trebuia să se ducă. Nu s-ar fi dus dacă n-ar fi insistat soră-sa, Oana. Ea chiar nu putea să meargă, “înțelegi, cu doi copii, cu trenul pe frigul asta, în plus, am casa întoarsă cu fundul în sus, și-a găsit și unchiu’ când să moară, fix în Ajunul Crăciunului”. 

Mihai înțelesese, o să se ducă el, el n-are familie și nici obligații, pentru el e mai simplu, oricum e în concediu, două zile n-or să fie moarte de om, poate că nici nu era o idee proastă să ia trenul, în tren te întâlnești întotdeuna cu oameni interesanți. 

A fost cât pe ce să piardă trenul. Dacă Intercity-ul numărul 456 n-ar fi avut o întârziere de treizeci de minute, sigur l-ar fi pierdut. Pur și simplu n-a auzit ceasul, ce era atât de greu de înțeles? În timp ce-și căuta locul în tren, îl sunase sora-să, să vadă dacă se ținuse de  promisiune și asta îl enervase maxim. Normal că nu uitase de înmormântare, o fi el cu capul în nori, ca majoritatea artiștilor, dar nici chiar așa. Aproape că-i închisese în nas soră-sii, atât de tare îl enervase.  

Apoi își căutase locul. Avea locul optzeci și cinci, într-un compartiment înghesuit. Compartimentul era gol când intrase el, dar avea timp să se umple până la Bușteni. Locul optzeci și cinci era la geam, în direcția de mers și asta era foarte bine. Nu suporta să meargă cu spatele. După ce va trece nasul o să doarmă până la Bușteni, așa se gândise în timp ce-și aranja bagajul în suportul de bagaje de deasupra capului. Dar nu fusese să fie așa cum își dorise el. 

Până să plece trenul, compartimentul se umpluse. O femeie în vârstă, probabil pensionară, un domn la vreo șaizeci de ani și o familie cu un copil mic. Vreo patru ani, nu mai mult. Dacă geamurile n-ar fi fost înghețate, Mihai ar fi privit afară, în gol, poate că așa, privind în gol munții dincolo de gară, ar fi adormit Dar afară era un ger de crăpau pietrele și geamurile erau sloi. 

–     Asta pentru că nu sunt etanșe, de aceea, spusese domnul. Vedeți și dumneavoastră ce vechituri de vagoane au, când nu le-au mai vrut alții, le-am luat noi. Că așa suntem noi , coșul de gunoi al Europei

Domnul și-a agățat apoi paltonul si a vazut un cui care ieșea din perete, fix deasupra capului,. Enervat, s-a așezat lângă Mihai și a continuat să turuie.

–     Iți riști viața în vagoanele astea. Vedeți și dumneavoastră, nu sunt în stare să bată  un cui. Daca nu esti atent iti intra in cap si ala esti. Ce ți i-aș omori eu pe toți asta de bagă mana în buzunarul contribuabililor ca și cum lor li se cuvine totul. Niste nenorociți cu patru clase care nu mai știu cum să fure. S-au dus vremurile în care școala conta. Azi numai banul și pumnul contează.  

Mihai a dat doar din cap, aproape afirmativ, dar n-a răspuns. N-avea chef de discuții de genul ăsta în ajunul Crăciunului. Era sătul de genul asta de mizerii, voia doar să doarmă și să ajungă la Bușteni. Înmormântarea era la ora patru, hotelul la care își rezervase camera era la doi pasi de cimitir, poate o avea timp să viziteze un pic, nu mai fusese de multă vreme la Bușteni. Daca stătea bine să gândească,  nu mai fusese de pe vremea facultății, când făcuseră  cu gașca un Revelion acolo, într-un fost cămin transformat în hotel. Era un frig de crăpau pietrele și, din cauza consumul ridicat, se luase curentul. Fix cu o oră înainte de miezul nopții. După ce așteptaseră vreo treizeci de minute să vină curentul și tot nu venise, se hotărâseră să nu rateze Revelionul pentru un fleac. Se îmbrăcaseră repede și urcaseră prin  pădure până în luminiș. La doisprezece noaptea fix, deschiseseră șampania, ciocniseră, își uraseră la mulți ani și apoi se trântiseră în zăpadă și se uitaseră la stele. La asta se gândea Mihai în timp ce se făcea că-l ascultă pe bărbatul de lângă el. Drumul prin pădure nu mai exista de ceva ani, în locul lui făcuseră o partie dar senzația stelelor private din zăpadă rămăsese. Atunci învățase Mihai că întunericul poate adduce și surprise plăcute. 

–     Ce școală buna aveam pe vremuri domnule, și ce selecție se făcea. Era bun și Ceaușescu la ceva, continuase bărbatul, acum oricine poate face o facultate, bani să aibă. Ce ți i-aș împușca eu pe toți nenorociții ăștia.

–     Ei, domnule dragă, mare dreptate aveți, s-a băgat în discuție și pensionara. Ce scoală se făcea pe vremuri, ieșeau oameni adevărați și valoroși. Dar la ce bun? După Revoluție majoritatea din cei buni au plecat, am rămas doar noi, ăștia mai legații de familie și de pământ. Și, de atunci, tot ne pleacă tinerii. Dar cine să nu-i înțeleagă, ce rost să-și ei facă pe aici?  

În acest punct al discuției, dacă n-ar fi intrat nașul să controleze biletele, Mihai ar fi  intervenit. Nu era de acord că nu se poate trăi decent și în Romania. Uite, el de exemplu, chit că nu putea să trăiască din scris, era fericit. Era architect, avea multe proiecte care-i aduceau o suma frumușică de bani în fiecare lună. Sigur, nu era ușor nici în construcții, intelnea oameni de tot felul, stresul cu predarea lucrărilor la termen era mare, dar unde e ușor? Ca să scape de stress, Mihai se apucase de scris. 

Începuse să scrie ca să se calmeze cand îl enervau oamenii. Clienții. Partenerii. Echipa de construcții. Mereu se găsea cate unul care să nu fie de acord. Ca să nu tipe la ei, manat de primul impuls, scotea un carnețel din buzunar și nota. 

“Tipul ăsta din fața mea miroase a ceapă, are gulerul de la cămașă murdar, ar trebui să treacă pe la dentist dar lui nu-i pasă de chestiile astea, el pune doar teancul de bani pe masă și crede că totul i se cuvine”. 

Sau “femeia asta suferă de mania persecuției, nu-i place nici aia, nici aialaltă, și, orice i-aș propune, mi-ar spune că nu fac altceva decât să o storc de bani cu ideile mele” 

Începuse să scrie pe ce apuca : un colț de șervețel, o bucată de hârtie igienică, un prospect de la vreun medicament, vreo broșură cu reclame  sau vreo foaie de hârtie aruncata printr-un colt. Primul carnețel și-l cumpărase când constatase că felul acesta de a se elibera chiar funcționă. În loc să reacționeze la cald și să-și regrete apoi  spusele, scria în carnețel. Încet încât carnețelul se umpluse cu tot felul de personaje care mai de care mai ciudate.

Daca nu i-ar fi fost atât de lene, Mihai ar fi scos și acum carnețelul din buzunar și ar fi notat. Domnul care i-ar fi omorât pe toți îi aducea aminte de unchiu’su Sandu, mortul. Așa de încrâncenat era și el, dumnezeu să-l ierte că îi speria pe toți cu răutatea lui. Îi era greu lui Mihai să înțeleagă ura cu care nea Sandu îi critica pe toți. Pe postaș îl ura cel mai tare că întârzia mereu cu pensia. Pe vecina-să de la parter, o suspecta că taie floarile din fata blocului când nu o vedea nimeni, pe Mihai și pe sora-să, Oană, nu-i mai considera nepoți de când refuzaseră amândoi să se mue la Bușteni, să stea cu el, că era bătrân și abia se mai mișcă. Nu se putea, îi spuseseră, aveau și ei familie, copii. Îi propuseseră să-i plătească o camera la un cămin de bătrâni dar cu cine credeau ei că vorbesc, el nu-și vă sfârși ziele într-un azil, punct. De atunci nu le mai răspunsese la telefon. Așa, din încrâncenarea cu care critica totul, Sandu rupsese legătură cu mai toți apropiații. Doar cu Gină, femeia care făcea curățenie o data pe săptămână, mai vorbea. Că nu putea să taca mălc în timp ce Gină trebăluia. Sandu îi spunea unde să puna aia și aialaltă și unde să nu arunce sau unde să nu așeze. O făcea cu nervii pe Gină de fiecare data dar Gină avea nevoie de bani și nepoții lui Sandu erau oameni cu stare, de aceea o plăteau bine, doar să treacă o data pe săptămână să facă curat  dar nu care cumva să-i spună lui Sandu că ei o plătesc. Daca întreabă, să-i spună că-i din partea primăriei, un program de ajutorare a persoanelor singure și bătrâne. Nici așa, trimisa din partea primăriei, nu o acceptase Sandu pe Gină. Ce-I trebuia lui femeie în casa? Se descurca și sigur să spele o cana, o farfurie și niste tacâmuri, dar, când Gină îi propusese să-i aducă ziarul și să-i ia  pensia direct de la posta, să nu mai trebuiască să-l aștepte pe postaș, Sandu acceptase. 

După ce a plecat nasul, a început să plângă copilul. Că de ce nu ajung odată, că se plictisește, că vrea la geam. Că să se termine odată cu tot tămbălăul și să poate dormi liniștit, Mihai i-a spus să vina să stea în locul lui.

–       Vezi, ce drăguț e nenea cu tine, i-a spus copilului mama, ia mulțumește-I tu frumos și servește-l cu o bomboana

Copilul a încetat să mai plângă, s-a uitat la Mihai și i-a întins o bomboana

–     Mutumesc fumos, nenea, ia bonboana. E duce.

Mihai a luat-o și s-a mutat în locul copilului. Domnul de lnga Mihai s-a mutat lângă mama copilului iar tatăl copilului a rămas pe locul lui. Apoi, preț de vreo trei minute, nu a mai spus nimeni nimic. Era cald și bine în compartiment, geamurile începeau să se dezghețe, se vedeau din când în când bucăți de munți, de străzi, de case. Stratul de zăpadă depășea jumătate de metru și începuse iar să ningă.

Apoi au intrat în tunel și s-a făcut întuneric. Poate că nasul uitase să aprindă luminile sau poate că instalația de iluminat era defecta.

–     Nenorociții naibii, s-a auzit la un moment dat vocea domnului, ne tratează că pe niste saci de cartofi. Și să vezi ce salarii barosane au.

Apoi trenul s-a oprit brusc. Poate că cineva trăsese semnalul de alarma sau poate că locomativa era defecta. Era atât de întuneric încât domnul, încercând să caute întrerupătorul, îi băgase lui Mihai degetele în ochi. Mihai țipase, domnul își ceruse scuze, Mihai spusese că nu-I nici o problema dar asta doar din politețe. În realitate își simțea ochiul stâng că o minge dezumflata. 

Copilul a început din nou să plângă, că vine usul, că-l papa omul negru, că “nu-i pace când nu vede pe geam”. Taica-su a încercat să-i explice ce e ăla un tunel dar nu a resusit să-i explice de ce nu se aprindea lumina. De aceea copilul a început să urle și mai tare. După cinci minute, domnul s-a enervat, că ce naiba e cu copilul asta răsfățat, că așa e cu copii din ziua de azi, au tot ce le trebuie și nu stiu să aprecieze, că ce i-ar omori el pe toți părinții care nu stiu să-I educe copii.

–     Omoară-mă domle, uite, ai ocazia să-ți vezi visul cu ochii, s-a auzit atunci vocea tatălui. Cel puțin așa a presupus Mihai, că era vocea tatălui, că nu semănă cu vocea domnului și alt bărbat nu mai era în compartiment. În afara de Mihai. Dar vocea lui nu putea să fie.

–     Că era bun și Ceaușescu la ceva, a continuat impasibil domnul, te obliga să te descurci cu puțin și să nu-ți înveți copii de mici cu de toate

–     Haideți domnule că exagerați, a intrat și mama copilului în discuție. Eu nu eram încă născută pe vremea aceea dar părinții mei mi-au spus cât le era de greu să se descurce. Își luau de la gura că să ne fie noua bine. Să spuneți acum că-l regretați pe Ceaușescu tocmai pentru că ne-a obligat părinții să le ia de la gura copiilor, e cea mai mare insulta la adresa părinților.

–     Daca nu ați trăit pe vremea aceea, de ce vorbiți? S-a rățoit domnul la mama copilului. Așa sunteți toți, credeți că, daca aveți gura, trebuie și s-o folosiți. Pe vremea mea femeile stăteau la cratiță și nu aveau idei, azi ați luat-o razna toate, vreți libertate de exprimare, drepturi egale cu ale barb…

Domnul nu a reușit să-și duca fraza până la capăt. Pumnul tatălui nu l-a ratat. Apoi s-a auzit un zgomot surd, de cap atingând peretele de plastic al compartimentului. A urmat apoi un fel de horcăit după care s-a făcut liniște. Timp de câteva minute bune, nimeni nu a mai spus nimic. Până și copilul a încetat să plângă. Apoi s-a aprins lumina, pensionara a început să tipe, mama copilui și-a dus mana la gura, tatăl copilului și-a băgat pumnul în buzunar și copilul a început să urle. Doar domnul  n-a mai spus nimic. 

Mihai și-a scos carnețelul din buzunar și a început să scrie.

Umbra

251, tu. 252, umbra ta pe spatele meu. Tresar. Râzi. Mă sorbi. Trec veacuri, nu le simt. 251, umbra parfumului tău. Repetitiv. 251 la infinit. Tu așezat pe șezlongul cu dungi. Tu, dunga. 253. Mă acoperi cu privirea ta. Înghit și merg mai departe. Valurile tale sunt reci. 254 de pași, atât am reușit. Umbra ta acoperă spuma valurilor. Acopăr soarele cu o sprânceana și râd. Tresari. Ridurile tale îmi acoperă ridurile. Te sorb. Umbra ta devine punct. Îmi șterg ochelarii cu un șervețel. 256. N-am să te uit niciodată.

Ziua 256

256, devreme. Imediat după ce m-am trezit, am strănutat. Cineva de pe planeta cealaltă mi-a urat sănătate. Nu i-am răspuns. Ecoul ar fi zguduit toate pânzele de păianjen. 256 și un pic, în timp ce amestec în ibricul roșu, cade prima lămâie. La nici treizeci de secunde lumină mai încolo, o voce metalica cere o limonada. 256 și ceva bacșiș. Deschid fereastra. De dincolo de armura de piatră a orașului, miroase a zambile. 257 fără un pic. Închid ochii și inspir, unele zile depășesc viteza de propagare a timpului.

De colo, colo

Când am ajuns la Brăila, mi-au făcut semn să cobor. Ușile s-au închis zgomotos în urma mea. Văzută de sus, Dunărea semăna cu un șarpe verde, în serpentine. Apoi cineva a tușit și toți ceilalți l-au privit fix, ca și cum, dincolo de stratul gros de nori, ar fi trebuit să fie un munte, o mare, orice. În realitate, abia când s-a luat curentul, și-au dat seama că nu era nimic. Când a venit curentul, am luat liftul până la Brașov. Abia la etajul zece am început să vă povestesc ce mi s-a întâmplat.

Nici de data asta

Apăs. Aștept. Dau un like. Aștept. Ajunge. Se deschide. Coboară. Intru. Aștept. Apăs. Greșesc etajul. Apăs. Aștept. Se închid ușile. Miros. Miroase bine. Zâmbesc. Zâmbește. Încerc să nu clipesc. Clipesc. Nu ma. Scapă din priviri. Încerc să nu roșesc. Roșesc. Se face că nu vede. Scap telefonul. Îl ridică. Îl privesc. Zâmbește. Are ochii verzi. Mă scuz. Nu e nici o problema, zice. Roșesc din nou. Se deschid ușile. Cobor. Coboară. O iau la stânga. O ia la dreapta. N-a fost să fie nici de data asta.

Strâmt

E atât de strâmt. Atât de întuneric. Închid ochii, apare plaja. Deschid ochii, dispare plaja. Inspir. Număr până la cinci, expir. Închid ochii. Deschid ochii. Cărămidă roșie în față. Picuri reci de transpirație pe spate. Pe degete. Metal rece pe mâini. Strâng din dinți și chem plaja la mine. Semnal slab. Pierd frecvența, plaja dispare. Încep să număr oi, cu voce tare. O oaie, două oi, la a treia oaie încep să tremur. Apoi leșin. Când mă trezesc o aud pe Popeasca cum urlă. Iar s-a blocat liftul. Ajutor.

Disparuta

Niște ochi albaștri, sprâncene asimetrice, un nas cârn, indolent, urechile mici, ascunse după o claie de păr de culoare nedefinită, mereu nepieptanat, o gură mică, senzuală, câteva riduri fine, aproape invizibile, o aluniță mică, pe obrazul drept, nu foarte departe de nas, niște gene lungi, întoarse natural, o frunte înaltă, mai întotdeauna încruntată, și, cel mai important, un gât lung, ca de girafă. A notat totul cu precizie într-un carnețel și apoi m-a declarat dispărută. Nu m-au găsit nici până astăzi.

Autoportret

Am luat un ibric roșu și am pus apa să fiarbă. Când apa a dat în clocot, am adăugat un plic cu ceai de mușețel. Am acoperit apoi ibricul cu o farfurioara albă și m-am îndreptat de sale. Au trosnit. Apoi am uitat ce voiam să fac. Când mi-am adus aminte, era deja seară, afară zăpada se topise aproape de tot și ceaiul se răcise. Am luat ibricul și am turna ceaiul, așa, rece, într-o cană albă și am sorbit. Apoi am uitat ce voiam să fac. Când mi-am adus aminte, din cană mă privea un chip pe care nu l-am recunoscut.

Marea moartă

Au pus ștampila cu viza, apoi mi-au urat bun venit în țara lor. Sperau să mă simt bine. Mi-au întins pașaportul și mi-au zâmbit. Mi-au spus să iau taxiul din fața aeroportului. Aeroportul era pustiu la ora aceea.

Taxiul era alb și avea scaunele îmbrăcate în piele. Șoferul m-a întrebat daca poate deschide geamul. I-am spus că da. Apoi a început să fumeze. Ca un turc fuma șoferul. Mi-a părut rău că fusesem de acord. Apoi a început să vorbească. N-aveam chef de conversație, dar n-ar fi fost politicos să nu spun nimic.

– Turistă?

– Nu.

– Cu afaceri?

– Nu.

– Cu serviciul?

– Da.

Când am ajuns la hotel, șoferul mi-a urat un sejur plăcut în frumoasa lui țară. I-am mulțumit și i-am lăsat doi euro bacșiș. Mi-a mulțumit frumos.

Hotelul era aproape gol la ora aceea. Doar la recepție era un bărbat mustăcios care m-a întrebat cum mă cheamă și de unde vin. I-am spus. Ah, cunoștea bine, și el avea mătușă la Budapesta.

N-am spus nimic.

A căutat pe calculator și m-a găsit. Carmen D., din Romania. Da, exista o rezervare pe numele meu. O cameră single, lux. Etajul patru, liftul din stânga. Micul dejun se servea jos, în restaurantul mare, începând cu ora șapte.

Textul complet aici: https://www.catchy.ro/carmen-2/173027?fbclid=IwAR1ngzSul7RbT9YFkJDi9QgTQpstnoXMrFn17Wn8zJZKM6JRtTzHcu8dSEs

De zece ani

Înainte să pleci mi-ai spus să rămân așa cum sunt. Apoi ai trântit ușa și te-ai dus. De atunci au crescut cinci blocuri turn pe terenul din fața casei, s-au schimbat patruzeci și nouă de anotimpuri, au căzut patru metri și optzeci și cinci de centimetri de zăpadă, au fost, în total, optzeci și șase de grade cu minus și o mie șapte sute de grade cu plus, au căzut două sute șaizeci de mii de frunze, am numărat șase sute șaizeci și opt de fire albe, treizeci și opt de riduri și tot nu te-am uitat.