Din priviri

În compartiment e cald, pe geamurile murdare, acoperite de o folie publicitară, se scurg stropi fini. Pute a transpirație, e cald, îi e sete, îi e strâmt tot culoarul acela îngust, îi e murdar velurul tocit, încă e amețita, încă pare să se scufunde la fiecare pas, să dispară înghițita ori de linoleul albastru cu pete negre ori de căscatul bătrânului din fața ei, strivita sub tălpile picioarelor întinse sub scaunul ei, zdrobită de privirea aceea care o dezbracă. Poate că doar i se pare sub efectul vinului de ieri seară, poate că nici durerea de cap și nici mirosul acru nu există cu adevărat. Ar vrea să poată închide ochii și să uite. Să ia o aspirină și să-i treacă. Nu are cum să înghită o aspirină. Inima îi bate din ce în ce mai tare și ochii o ustura. A plecat pe fugă, a lăsat taximetristului un bacșiș considerabil, i-a lăsat aproape toți mărunții ei, viața ei măruntă și mărunte ei pasiuni. Într-un nor de praf cu miros de diesel i-au mai rămas fix doi lei. Nici măcar o sticlă cu apă plată nu-ți mai poți lua de doi lei, poate doar o cafea de la un automat dar numai gândul la cafea îi face greață. Se strâmbă în gând. Poate că doar i se pare că se strâmbă în gând, copilul de pe culoar o privește cu ochii mari, cât casa, cu nasul lipit de geamul murdar, aproape că-i dau lacrimile și lui și ei, ar vrea să-i spună copilului să se ducă la maică -sa, să se ducă la bunică -sa sau la cine o fi femeia aceea care-l tine de mână. Se tine bine femeia aceea, aproape că se ține mai bine decât ea, dar asta nu-i o surpriză. E foarte ușor să te ții mai bine decât ea. Ea bea prea multe pahare de vin, prea multă bere, ea așteaptă ore întregi să devină din nou tânără și să uite că a existat odată strada aceea umbrită de pomi în floare, să uite că liliacul poate mirosi atât de frumos, să uite zgomotul metalic și mirosul de cauciuc încins, să uite groaza din ochii bărbatului de la volan, să uite că a fost odată adolescenta îndrăgostită care uita de toate când ajungea acasă și se aştepta la orice când ajungea acasă, că, pe vremea aceea de demult, nu exista ajungere perfectă acasă, nu exista rutina ajungerilor perfecte și era bine asa dar existau zile când poarta era larg deschisă sau când uşa de la intrare era larg deschisă și uneori bunicul era întins în spatele porţii iar alteori era întins în spatele uşii, se întâmpla foarte rar să nu fie întins, căci așa era bunicul, îi plăceau „lucrurile tari” și, când le „testa”, nu-i trebuia mult şi uita de el uita, uita de toti şi de toate şi se întindea pe unde îl apuca iar ea îl găsea lungit acolo, uneori mirosea a iarbă abia cosita, alteori a ploaie, alteori nu mirosea a nimic, și-l descalta și șireturle miroseau a noroi şi tălpile miroseau a alcool de prună și ea trăgea aer în piept și uneori cerea o mâna de ajutor vecinilor căci bunicul era greu şi aproape inconştient pe vremea aceea, însă ei nu-i era frică de nimeni și de nimic pe vremea aceea, ea doar Trecea prin viață ţinându-se de nas și, din când în când, retrasă în lumea ei, visa la caii verzi pe pereți ascultând hiturile anilor 80 în timp ce bunicul sforăia învelit. Apoi îşi aşeza uniforma tocită pe umeraşul vechi şi aştepta.
Bărbatul din fața ei continuă să o dezbrace din priviri.

Printre altele

Am noroc. Are deja ochii închiși. Pleoapele zbarcite îi acoperă ochii, odată albaștri, acum de-un bej spălacit. Mi-ar fi fost atât de rece și atât de frică să-i ating fața mică, sifonata, parcă brăzdata de riduri. L-am cunoscut de când a venit pe lume, l-am văzut crescând, prin jurul casei, l-am fugărit când era mic. Mi-a fost atât de drag. De cinci minute încerc să-l ating. Nu reușesc. Îmi torn un pahar de coniac. Sorb. Înghit. Deschid ochii. Adaug 2 morcovi, pun capacul și fixez cronometrul pe 30 de minute.

Taxi

„Ar fi trebuit să aterizeze direct la Casablanca dar a aterizat mai întâi în Tanger și abia după vreo oră la Casablanca. La Tanger, înainte să aterizeze, a văzut marea pe dreapta, apoi a văzut marea la o aruncătura de băț, dedesubt, după care n-a mai văzut marea pe nicăieri dar a simțit zguduitura provocată de contactul cu pista. O zguduitura zdravănă, situata la nivelul noua din zece pe scara zguduiturilor.
La Casablanca au aterizat lin, cu trei ore întârziere.
La aeroport o aștepta un taxi negru cu un șofer tânăr, rezervați cu mult înainte, de la Paris.

– Costă triplu ca un taxi oprit pe stradă, dar măcar e „safe”. Și e plătit de firmă, nu-ți face probleme.

Așa îi spusesera când își organiza călătoria. Asa și fusese. Era safe. Și de trei ori mai scump.

Șoferul i-a deschis politicos portiera, a așteptat-o să se așeze comod, în spate, după care i-a cerut adresa.

– Ah, ok, în centru deci, i-a spus și a pornit motorul. În cartierul acela am copilărit. Lângă Gară. Un cartier turistic, plin de restaurante frecventate de turiști. Unul, în special, e preferatul francezilor. E fix pe strada principală, lângă hotel. Imposibil de ratat. Servesc pește.
„Sună bine”, și-a spus în gând Carmen. Trebuia să ajungă diseară. Că doar n-o s-o răpească nimeni atât de aproape de hotel.

Ajunsă la hotel, l-a rugat pe șofer s-o aștepte. Și-a luat camera în primire, și-a lăsat valiza și apoi a coborât. N-a avut timp decât să constate că era o camera foarte mică cu pereții foarte albi și foarte goi.
Apoi s-a urcat în taxi și i-a spus șoferului că vrea să ajungă la sediul acelei firme.Ah, da, știu, e fix la ieșirea din oraș. Dacă se circulă bine, ajungem în treizeci de minute. Dacă nu, putem face și o oră. Dar nu vă faceți probleme, tariful e standard.

Au avut noroc. După ce i-a plătit șoferului tariful standard, 12 euro, a intrat în clădirea firmei, a luat liftul până la etajul șase. Apoi a luat-o la stânga. După care, iar la stânga. După care și-a dat seama că habar nu avea unde anume se afla sala de ședințe. Și-a luat inima în dinți și a ciocanit la ușa unui birou. Dinăuntru s-a auzit un „sa” plictisit. A intrat, s-a scuzat, și apoi a întrebat de sala de ședințe.

– Ah, e la etajul șase dar peste drum, i-a răspuns bărbatul din spatele unui teanc de dosare. Știți, avem două clădiri.
Nu știa. Uitasera să-i spună.


A traversat strada, a intrat în clădirea numărul doi și a luat liftul până la etajul șase. A găsit repede sala de ședințe.
„Ar fi trebuit să ia avionul de ora cinci dar avionul de ora cinci fusese anulat, așa că a fost obligată să ia avionul de ora șapte, cu escala la Tanger.” Asta le-a spus când a intrat. Au dat politicoși din cap că da, se mai întâmplau chestii din astea.
Adică se întâmplau atât de des încât devenisera ceva normal.
I-au oferit o un pahar cu apă pe care nu l-a refuzat, apoi au trecut la slide-ul următor.
Cincizeci de slide-uri mai târziu, au invitat-o la masă. Știau un restaurant bun, cu terasă. Pentru că murea de foame, Carmen n-a refuzat. Pentru că murea de oboseală, n-a răspuns cu entuziasmul necesar. Și-au cerut scuze. Să fii greșit pe undeva?

– Nu, doar că sunt puțin obosită
Așa le-a spus. Erau politicoși. Era prea obosită.
Și puțin transpirata. Și foarte sifonata. Și își simțea rimelul scurs pe la marginea pleoapelor. Dar asta nu le-a spus.
Au dat din cap că înțelegeau și au urcat în două Toyota negre.
Mâncarea a fost bună, masa ideal situată sub o viață de vie uriașă care îi amintea lui Carmen de vita de vie mai puțin uriașă din orașul natal. Dar asta nu le-a spus. Ar fi declanșat aceeași discuție plictisitoare despre Dracula si castelul lui. „

Apă de la robinet

În primii ani de după Revoluție, orașul în care se născuse Carmen părea să devină, pe zi ce trecea, proprietatea domnului Ionescu D, un escroc cu patru clase, și alea trecute pe pile. Gurile rele spuneau că nici pe acelea nu le avea, dar Carmen prefera să rămână fidelă convingerii că lumea vorbește verzi și uscate. Odată cu trecerea timpului, domnul Ionescu D a reușit să-și treacă în posesia personală, trei hoteluri bine situate, fabrica de aracet, câteva terenuri extravilane, cu potențial, echipa de fotbal a orașului și uzina de unelte și scule. 

Asta printre multe alte „investiții” dubioase prin alte orașe. 

“Cum dracu reușește un neica nimeni cu patru clase să tragă țeapă după țeapă și să scape nepedepsit?”

Asta era genul de întrebare pe care orice om cu o fărâmă de verticalitate și demnitate și-o punea. Răspunsul era, pe cât de sâcâitor, pe atât de adevărat. Era musai să nu ai mai mult de patru clase ca să poți supraviețui.

Dar Carmen n-a reușit să se împace cu ideea că nu servește la nimic să-ți tocești coatele și creierii pe băncile școlii. Drept pentru care a învățat mult, și-a luat examenele și și-a tocit și coatele și creierii pe băncile scolii optsprezece ani de zile, după care a intrat optimistă în câmpul muncii. 

Primul ei job era undeva la un capăt de București, nu departe de un camp peste care iernile își așezau furioase toate viscolele. Degeaba își trăgea Carmen căciula pe urechi și fularul în jurul gâtului, din stația lui 135 și până la intrarea în Institut, Carmen devenea, în fiecare dimineața, un sloi de gheață de un metru saizeci si cinci care se dezgheța greu, abia după doua Amigo-uri tari, făcute la fierbător, cu apa de robinet. 

Din cauza ness-urilor prea tari sau, poate din cauza apei de la robinet, se îmbolnăvise la un moment dat Carmen de gastrită cronică, de care crezuse că nu vă mai scapă niciodată, după doua săptămâni de pâine prăjită, mâncare de orez și morcovi fierți. 

Dacă ar fi fost să-i ceară cineva părerea, Carmen ar fi dat vina pe apa de la robinet  în care, dacă te uitai cu atenție sau o lăsai să se depună un pic, puteai detecta niste forme de viață lungi și subțiri, într-o continua mișcare haotică. 

De când văzuse prima oară viermii, înțepeniti în găurile fine ale dusului de la cămin, Carmen își promisese să lase apa de la robinet să fiarbă cel puțin trei minute înainte s-o răcească și s-o bea. Că bani de apă de la sticlă nu prea avea Carmen pe vremea aceea. Cu salariul minim pe economie era musai să reziste o lună întreagă.

O alegere imposibilă

E verde și miroase a fraged. Dintotdeauna mi-a plăcut verdele. Nu mă decid, trec mai departe. Albastrul nu mi-a plăcut niciodată dar pe ea pare o altă culoare. Și ce miros, mă pierd puțin, până când, cineva mă întreabă dacă m-am hotărât. Nu, nu mă pot hotărî domnule, mai lasă-mă 5 minute. Pleacă. Trec la următoarea, un galben portocaliu, cu miros de piersica coaptă. Urmează, pe rând, una roz, alta mov și una neagră. Decid să iau din fiecare câte puțin. Acasă, aleg la nimereala, o folosesc, după care care trag apa.