„Ar fi trebuit să aterizeze direct la Casablanca dar a aterizat mai întâi în Tanger și abia după vreo oră la Casablanca. La Tanger, înainte să aterizeze, a văzut marea pe dreapta, apoi a văzut marea la o aruncătura de băț, dedesubt, după care n-a mai văzut marea pe nicăieri dar a simțit zguduitura provocată de contactul cu pista. O zguduitura zdravănă, situata la nivelul noua din zece pe scara zguduiturilor.
La Casablanca au aterizat lin, cu trei ore întârziere.
La aeroport o aștepta un taxi negru cu un șofer tânăr, rezervați cu mult înainte, de la Paris.
– Costă triplu ca un taxi oprit pe stradă, dar măcar e „safe”. Și e plătit de firmă, nu-ți face probleme.
Așa îi spusesera când își organiza călătoria. Asa și fusese. Era safe. Și de trei ori mai scump.
Șoferul i-a deschis politicos portiera, a așteptat-o să se așeze comod, în spate, după care i-a cerut adresa.
– Ah, ok, în centru deci, i-a spus și a pornit motorul. În cartierul acela am copilărit. Lângă Gară. Un cartier turistic, plin de restaurante frecventate de turiști. Unul, în special, e preferatul francezilor. E fix pe strada principală, lângă hotel. Imposibil de ratat. Servesc pește.
„Sună bine”, și-a spus în gând Carmen. Trebuia să ajungă diseară. Că doar n-o s-o răpească nimeni atât de aproape de hotel.
Ajunsă la hotel, l-a rugat pe șofer s-o aștepte. Și-a luat camera în primire, și-a lăsat valiza și apoi a coborât. N-a avut timp decât să constate că era o camera foarte mică cu pereții foarte albi și foarte goi.
Apoi s-a urcat în taxi și i-a spus șoferului că vrea să ajungă la sediul acelei firme.Ah, da, știu, e fix la ieșirea din oraș. Dacă se circulă bine, ajungem în treizeci de minute. Dacă nu, putem face și o oră. Dar nu vă faceți probleme, tariful e standard.
Au avut noroc. După ce i-a plătit șoferului tariful standard, 12 euro, a intrat în clădirea firmei, a luat liftul până la etajul șase. Apoi a luat-o la stânga. După care, iar la stânga. După care și-a dat seama că habar nu avea unde anume se afla sala de ședințe. Și-a luat inima în dinți și a ciocanit la ușa unui birou. Dinăuntru s-a auzit un „sa” plictisit. A intrat, s-a scuzat, și apoi a întrebat de sala de ședințe.
– Ah, e la etajul șase dar peste drum, i-a răspuns bărbatul din spatele unui teanc de dosare. Știți, avem două clădiri.
Nu știa. Uitasera să-i spună.
A traversat strada, a intrat în clădirea numărul doi și a luat liftul până la etajul șase. A găsit repede sala de ședințe.
„Ar fi trebuit să ia avionul de ora cinci dar avionul de ora cinci fusese anulat, așa că a fost obligată să ia avionul de ora șapte, cu escala la Tanger.” Asta le-a spus când a intrat. Au dat politicoși din cap că da, se mai întâmplau chestii din astea.
Adică se întâmplau atât de des încât devenisera ceva normal.
I-au oferit o un pahar cu apă pe care nu l-a refuzat, apoi au trecut la slide-ul următor.
Cincizeci de slide-uri mai târziu, au invitat-o la masă. Știau un restaurant bun, cu terasă. Pentru că murea de foame, Carmen n-a refuzat. Pentru că murea de oboseală, n-a răspuns cu entuziasmul necesar. Și-au cerut scuze. Să fii greșit pe undeva?
– Nu, doar că sunt puțin obosită
Așa le-a spus. Erau politicoși. Era prea obosită.
Și puțin transpirata. Și foarte sifonata. Și își simțea rimelul scurs pe la marginea pleoapelor. Dar asta nu le-a spus.
Au dat din cap că înțelegeau și au urcat în două Toyota negre.
Mâncarea a fost bună, masa ideal situată sub o viață de vie uriașă care îi amintea lui Carmen de vita de vie mai puțin uriașă din orașul natal. Dar asta nu le-a spus. Ar fi declanșat aceeași discuție plictisitoare despre Dracula si castelul lui. „
Abisuri 