De fapt și de drept, întotdeauna ne-ai copleșit. Acea întuneciune a minții care ne leagă și ne dezleagă toate gândurile. Uneori reușim, alteori nu. Din când în când încercăm să ne răzvrătim. Cum? Nu ne reușește? Dar cine ești tu să ne judeci pe noi ? Cine ți-a dat puterea de a controla făcutele și nefăcutele? Taci? Spatii. Ok, am înțeles. Tu poți apăsa întotdeauna pe butonul care trebuie. Închid ochii și încep să înțeleg. Miroase a lumânare arsă și lacrimi căzute pe gresia din sufragerie.
În vis se făcea că două mâini, apărute de nicăieri, mă strângeau de gât. Am dus o luptă crâncena cu mine, să mă trezesc. O luptă crâncena cu mâinile, să supraviețuiesc. Am reușit. Peste noapte ninsesese. M-am bucurat, făcut un duș și am băut o cafea tare. Fără zahăr. Decizia am luat-o repede. Trebuia să dispară ea. Nu eu. Viața mea devenise un coșmar de când apăruse. Senior Project Manager. Așa-i plăcea să se recomande. A doua zi și-a dat demisia. Din întuneric ne naștem, în întuneric ne ducem. Cu toții.
Să iei un om la întâmplare. Să îl privești în ochi. Dacă zâmbește, să zâmbești și tu. Dacă își strânge sprâncenele, să iei o pauză. Inspira. Respiră. Caută-l din priviri. Nu-i semn bun, a plecat. Găsește altul. E greu, știu. Nu, nu căuta asemănări. Oh, l-ai găsit, e foarte bine. Continuă. Uită de nodurile din stomac. Cu timpul, ca prin minune or să dispară toți. Așa mi-ai spus. Te-am ascultat. Am înghițit microfonul, cu discurs cu tot. Abia când au tăcut cu toții am râgait. Și atunci, ca prin minune, ai apărut.
Când nu mai pot. Când nu mai vreau. Trec peste. Sunt mai proastă decât alții. Nu. Sunt mai slabă decât alții. Uneori da. Alteori nu. Scriu la nervi. La beție. Cinci beri, atât îmi amintesc. A doua zi, îmi pare rău. Sau, poate nu. Asta rămâne între noi. Da. De fapt, și de drept, nu-mi mai pasă de nimic. Like, comentarii, puerile, toate. Nu mă citiți. E alegerea voastră. Algoritmul are partea lui de vină. Ceea ce contează cel mai mult, este că îmi place să trăiesc. Acolo, departe de tot, și de toate.
Să aibă ferestre mari și multe povești, așa i-am spus. A spus da, o să caut. A sunat la multe agenții imobiliare dar nici una nu i-a oferit ce îmi doream. Ba nu erau ferestre destule, ba nu înțelegeau cum stătea treaba cu poveștile. Ar trebui să vii cu mine, să le explici, mi-a spus. L-am refuzat de fiecare dată. Au trecut anii, am continuat să caut. Am îmbătranit și el și eu. În urmă cu trei luni am găsit. O cameră cu ferestre mari și multe povești. Ce dacă are baia pe hol, când mă plictisesc, îmi aduc aminte.
Mie mi-au spus doar că or să vină unii de la televiziunea română, să-i ia interviu bunicii. Să fac bine să fac baie, să mă pieptăn și, în primul și în primul rând, să nu mă holbez la ei. Am făcut baie, apa era aproape rece, cazanul era spart, nu era presiune la gaz. M-am și pieptănat. Apoi am așteptat să vină cei de televiziunea română. Până să vină, bunica a întors casa cu fundul în sus. A spălat dușumelele cu un prosop vechi scufundat într-o găleata plină cu apă nici foarte caldă, nici foarte rece, amestecată cu petrol. Prin toate colțurile l-a târât, așa ghemuita pe podea. Părea atât de mică așa, ghemuita pe podea….
Cei de la televiziunea română au ajuns cu o jumătate de oră întârziere și nici măcar nu și-au cerut scuze. Nimeni n-a comentat. Au felicitqt-o pe bunica, i-au înfipt în piept medalia de erou al muncii socialiste, apoi au plecat. Bunica à devenit deodată atât de mare încât, după ce am mai crescut puțin, am început să scriu povești despre ea. De holbat, mă mai holbez și acum.
Pur și simplu, n-am chef să zbor. Așa ți-am zis. Ai bătut cu pumnul în masă. Trebuie să zbori, înțelegi. Nu. Nu înțeleg de ce trebuie să zbor. Sunt bine. Am tot ce-mi trebuie. Casă, masă, distracție maximă. Dar trebuie să-ți iei zborul odată, asta e în firea lucrurilor. N-am fost niciodată pe aceeași lungime de undă. Nu ți-am răspuns. Ba mai mult, ca să-ți fac în ciudă, m-am cuplat cu tot felul de dubioși. Sunt bine,. Am tot ce-mi trebuie. În noroi până la gât, asta sunt. N-am reușit niciodată să îmi iau zborul.
Aveam părul gras și lins. Nici nu mai mergeam să mă tund. De ce să merg, să râdă toată lumea de mine. Că ce păr oribil, că nu stă decât lipit. Am trecut peste. Purtam și ochelari. Dioptrii decente, rame groase. Zeci de porecle am înghițit fără sa râgai. Apoi am crescut și am devenit regina balurilor. Cea mai cea. Eu, rățușca cea urâtă, mă puteam, în sfârșit răzbuna. Am început cu coafezele. Am râgait. Apoi, unul câte unul, au dispărut toți ceilalți. Am râgait. Nu m-au prins niciodată, eram prea banală.
Băi, și ce s-a mai chinuit să fiu ceea ce sunt. A încercat de mai multe ori, și nu i-a ieșit. Obosit, și-a șters transpirație de pe frunte și a încercat din nou. O dată, de două ori. Tot nu i-a ieșit. A încercat să se relaxeze. Inspiră, respiră, imaginează-ți că ești pe o insulă numai pentru tine. Piscină, iaht, tot ce vrei. Și-a imaginat minute în șir și tot n-a reușit. Până când cineva a bătut la ușă și el s-a stresat. Abia atunci am fost. Și, la ce bun toate astea. A tras apa și a plecat. Al naibii constipat.
Un idiot. Asta e de când îl știu. Niciodată nu își cere scuze. Mă înghesuie în fiecare zi. Important e să se simtă el bine. De mine i se rupe. Cel mai mult mă enervează transpirația lui. Miroase a naibii de acru și se lipește de mine. Săptămâni în șir o simt așa, lipită de mine. În fiecare fibră. În fiecare cută o simt. M-a înghesuit și azi. A șters cu mine de naiba m-a luat, apoi a scuipat. Mototol m-a făcut. Dar m-am obișnuit. Măcar nu mă uită niciodată. Nicăieri nu e mai bine decât în buzunarul de la piept.
Abisuri 