De fapt și de drept, întotdeauna ne-ai copleșit. Acea întuneciune a minții care ne leagă și ne dezleagă toate gândurile. Uneori reușim, alteori nu. Din când în când încercăm să ne răzvrătim. Cum? Nu ne reușește? Dar cine ești tu să ne judeci pe noi ? Cine ți-a dat puterea de a controla făcutele și nefăcutele? Taci? Spatii. Ok, am înțeles. Tu poți apăsa întotdeauna pe butonul care trebuie. Închid ochii și încep să înțeleg. Miroase a lumânare arsă și lacrimi căzute pe gresia din sufragerie.
Lasă un răspuns