Opt fără cinci

Opt fără cinci

Mă trezisem, ca de obicei, pe la opt fără cinci. Oprisem alarma, îmi făcusem o cafea tare, la ibric, mă îmbrăcasem în viteză și prinsesem autobuzul 205 în ultimul moment. Îl văzusem de departe și simțisem că mai aveam o șansă. O luasem la fugă uitând de ani. Nu mai alergasem de mult și genunchii protestau dureros. Aveam pe atunci treizeci de ani și locuiam tot in cartierul de la marginea Bucureștiului. Etajul 7, bloc comunist. Fugeam împiedicat pe aleea neastfaltată ocolind bălți apărute peste noapte și simțeam țepii fini ai  buruienilor atingându-mi pielea. În stație ajunsesem un pic prea târziu dar șoferul, un tip la vreo cinzeci de ani un pic trecuți, mă văzuse și oprise. Urcasem gâfâind și îi mulțumisem înclinând discret capul. Nu știu dacă mă văzuse, repetasem gestul încă o dată. Nu mă văzuse nici a doua oară. Decisesem să o las baltă și mă așezasem lângă o doamnă în vârstă, îmbrăcată într-un impermeabil lung, de culoarea oului de rață. Timp de câteva secunde bune îmi recăpătasem respirația fixând involutar impermeabilul  bătrânei doamne. Fără să știu de ce, fără să ajung să înțeleg legătura subtilă dintre culoare și fapt, îmi apăruse deodată în față, Mara. Stăteam cu ochii lipiți de imbermeabilul de culoarea oului de rață și dialogam imaginar cu Mara.

Citește în continuare „Opt fără cinci”

Știi? De fapt …

Știi? De fapt ...

“Știi? De fapt suntem o infinită înșiruire de fapte diverse, stări amestecate și sentimente. Multe sentimente. Îți dai seama cât de complicată este viața? Cât de complexe și aleatoare sunt legăturile dintre ceea ce vrem să fim, ceea ce suntem cu adevărat și ceea ce dăm doar impresia altora că suntem ?

Realizezi că toată întâmplarea aceea rotundă și aproape perfectă pe care ai imaginat-o ca fiind efectul a ceea ce mi-am propus eu să fie, a fost, în definitiv, doar o interpretare în plus a ceea ai crezut tu că sunt dar, în realitate, departe de mine ideea de a fi fost vreodată în felul acela infam în care m-ai imaginat tu ?”

Citește în continuare „Știi? De fapt …”

Tu chiar vii din viitor?

Auzi, dar tu chiar vii din viitor?

Tu chiar vii din viitor?

Puștiul din fața mea nu are mai mult de 7 ani și e îmbrăcat într-un tricou alb, puțin uzat, și în niște pantaloni scurți verzi, decolorați. Vorbește peltic și are are cel puțin un dinte lipsă. Din câte îmi spune, îl cheamă Doru și a ajuns la mare ieri, cu bunica lui. Nu i-a plăcut cu trenul, că era foarte aglomerat și bunica a trebuit să îl țină în brațe. Apoi a adormit în brațele bunicii și s-a trezit la mare. La mare era lume multă care stătea la o coadă la recepție. Camera lui și a bunicii nu era încă gata așa că a trebuit să-și găsească un loc pe linoleum și să aștepte. Linoleumul mirosea a ceapă prăjită și era maro. După ce s-a eliberat camera, el și bunica lui au trebuit să mai aștepte puțin, să se termine coada din față.

Citește în continuare „Tu chiar vii din viitor?”

Mai știi?

Mai știi? Ne-am întâlnit la cheful organizat cu ocazia celor 40 de ani pe care îi împlineai și eu, din pragul ușii, ți-am intins cadoul, un set de cafea din porțelan de China împachetat într-o hârtie roșie cu flori. Tu mi-ai mulțumit politicos și m-ai invitat să intru. Am intrat și m-am asezat picior peste picior intr-un fotoliu de piele maro. Tu ai pus cadoul pe masa din bucătărie și apoi m-ai întrebat dacă vreau ceva de băut. Nu voiam dar, la insistențele tale, acceptasem un pahar cu martini pe care l-am sorbit ascultând conversațiile celorlalți. Din toti ceilalți nu o cunoșteam decât pe Ligia, o colegă de servici. Ea mă convisese să vin. Era, după părerea ei, ocazia ideală de a întâlni un suflet pereche. Acceptasem și, la al cincilea martini, te întâlnisem pe tine, în bucătăria mică.

Citește în continuare „Mai știi?”

Henrieta

Henrieta, născută Brânzoi, căsătorită Popa este moașa satului “Coliba popii”. Retrasă din capul muncii anticipat din cauza unor probleme cu spatele, Henrieta, văduvă după Sandu, mort de pneumonie în 2001, Henrieta se trage dintr-o familie cu zece copii din care mai trăiesc trei. Ea, frate-su Vasile și sora-să Mioara, ambii mutați la oraș după Revoluție.

Ultima dată l-a văzut pe Vasile la inmormantarea lui Sandu. Vasile venise singur, fără nevastă și fără copii și se așezase în dreapta mortului, lângă Henrieta. Stătuseră acolo o noapte întrega fără să-și spună ceva în miros de lumânare arsă și tămâie aruncată la intervale regulate în candela de lângă sicriu. Dimineața, Vasile pregătise două ochiuri la tigaie și o silise pe Henrieta să le mănânce. Apoi plecase cu treburi în oraș și de atunci nu se mai văzuseră. Își mai vorbesc la telefon, din când în când, cu ocazia sărbătorilor sau a diverselor aniversări dar, în ultimul timp, Henrieta nu mai are nici un chef să-l mai audă.

Citește în continuare „Henrieta”

Doamna Vasilica

Doamna Vasilica

Doamna Vasilica se apropia de pensie. Muncise de la 15 ani, mai întâi la aprozarul de la intersecția străzilor carora, între timp, le fuseseră schimbate numele de două ori: o dată, imediat după revoluție și a doua oară cu ocazia morții unor binecunoscuți cetățeni ai urbei, ridicați la rang de cetățeni de onoare imediat după trecerea în neființă.

Citește în continuare „Doamna Vasilica”

Orașul

Orașul se sufoca de atâția turiști

În ultima vreme orașul se sufoca de atâția turiști. Cineva propusese să fie omorâți toți turiștii care nu respectau regulile în vigoare și el, omul, fusese până la urmă de acord să ucidă.

Era plin orașul de lichele venite de peste tot și Primăria nu făcea nimic să combată derapajele. Comitetul anti-turiști se formase imediat după Crăciun. Localnicii constituiseră un grup ad-hoc pe o rețea de socializare și stabiliseră regulile : fără mojici, fără arabi sau ruși, fără familii cu copii mici Și, mai ales, fără cetățeni cu venituri minime veniți în oraș cu bonuri de vacanță.

Citește în continuare „Orașul”

În ziua în care aflasem

În ziua în care aflasem

În ziua în care aflasem că trebuia să plec, mă hotărâsem să nu-mi iau mare lucru cu mine ci doar un rucsac verde în care înghesuisem în grabă câteva cămăși de schimb, o cravată și o pălărie de fetru verde pe care o primisem cadou la ultima mea aniversare de care atunci aproape că uitasem dar de care, din fericire, îmi adusese aminte în ultimul moment și reușisem astfel să evit gafa fenomenală pe care as fi făcut-o lipsind de acasă fix în seara în care prietenii mei plănuiseră să îmi facă o surpriză și să vina să mă sărbătorească, oferindu-mi cadou o pălărie de fetru verde cumpărată de la șolduri, pălărie pe care, cu câteva zile mai târziu, mă hotărâsem să o iau în bagaj, împreună cu câteva cămăși de schimb și o cravată pe care nu eram deloc sigur că o voi purta dar preferasem totuși să o pun în valiză ca să evit situația penibilă în care m-aș fi găsit dacă toți ceilalți invitați ar fi știut că ținuta era obligatorie și impunea un oarecare standard de care mie ar fi uitat să îmi spună, ținând cont că eu fusesem invitat să particip în ultimul moment ca urmare a refuzului de a participa a lui Paul pe motive obiective și perfect rezonabile pe care toți ceilalți le consideraseră normale în contextul în care era singură decizie rațională pe care Paul ar fi putut-o lua când aflase, cu două zile în urmă, că soția lui, Maria, era încurcată de ceva timp cu George care, invitat la rândul lui la eveniment, acceptase să participe neștiind că toată lumea, cu excepția lui Paul, era la curent de legătura lor dar, pentru că era vorba despre un subiect atât de sensibil, tăcuseră toți mâlc, dându-și totuși coate, din când în când sau aruncându-si doar priviri cu subînțeles când se întâmplau să fie aduse în discuție anumite subiecte sensibile sau întâmplari similare de care x sau y auzise din și nu putea să-și creadă urechilor, așa cum nici eu nu-mi crezusem ochilor când o văzusem  pe Maria, soția lui Paul, sărutandu-se tandru cu George la ieșirea din metrou și nu mă putusem abține să nu îi spun lui Paul.