Împreună

E ca o boală dorința asta de a evada și eu de la ea m-am molipsit. De când a luat primul salariu a început să pună deoparte, să vadă lumea. Și a văzut-o. De câțiva ani buni, călătorim împreună. Dressa, Bratislava, Paris, Heyres, Lyon, și câte și mai câte. La un moment dat a început să nu mi poată așa cum putea înainte. Se te odihnești, i-am spus înainte să plec și ea a zâmbit. E ca o boală dorința asta de a mai putea evada, mi-a răspuns și eu am știut atunci că nu o să mai plecăm nicăieri împreună.

Nicăieri

Te trezești în fiecare dimineață și îți amintești visele. E departe gustul roșiilor coapte, în miez de vară. Două mii de kilometri, est. Miezul zemos al pepenilor sparți direct in țărână. Cocoșul. Cinci ore dus. Cinci ore întors. Aroma usturoiului crescut pe bucata de pământ din spatele casei. Țuica făcută în casă. Prunele culese direct din pom. Zeci de nopți, sute de nopți te zvarcolesti. Faza paradoxala a somnului. Visele în care ești. Diminețile în care realitatea bate visul. Nicăieri nu-ți va fi mai bine.

O doamnă

Nu m-am răzbunat niciodată ca la carte. N-am zdrobit niciodată sub tălpi, n-am pârât, n-am arătat niciodată cu degetul. Nu am scuipat pe nimeni în față, n-am făcut cu ou și cu oțet. Întotdeauna am strâns totul între pleoape și am înghițit. La un moment dat, când se stransesera prea multe, am dat dat drumul la duș și am urlat. Nu m-a auzit nimeni. Nu m-a consolat nimeni. Am plâns. Mi-am suflat mucii. Multă vreme m-am întrebat unde am greșit. Până la urmă am înțeles. De când mă știu, am fost o doamnă.

Un alt soi de lady vengeance

M-am dragostit cu toți. Mici. Mari. Eram atât de beată încât nu mai conta. Mama lor de nașperi. Trei seri. Două beri, trei shoot uri, câte un digestiv după. Dacă vreau să dansez? Dansează cu mă-ta. Așa le-am spus. I-am călcat in picioare pe toți. Puii mamelor voastre. Ah, am greșit. Nu îmi cer scuze. Puii taților voștri. E mai bine, da. Sunteți niște insecte. Totul e marketing, dragilor. În realitate eu, corporatista, v-am dragostit doar mințile, dragilor. Teambuilding sezonul doi, va urma. Frustrări plăcute.

Lady vengeance

Îmi e atât de sete încât aș sorbi dintr-o balta. Mă abțin. Dau pe gât un pahar cu apă. Pe moment, îmi trece. Citesc cinci pagini, mă uit la un film, iar mă apucă. Dau pe gât al doilea pahar. Al treilea. Unde dracului oi fi greșit. Literă cu literă am respectat totul. Ca la carte am făcut. Fir’ar mama ei de viață, iar mi-e sete. Paharul îmi alunecă printre degete și se face praf. Înjur de toți sfinții și îmi umplu un alt pahar. Să-ți crăp capul în patru, a naibii murătură, zic, și-mi deschid o bere.

Această lume infinită

Alex. Are părul prins în coadă. Îmi spune că sunt frumoasă. Cea mai frumoasă. Mda, cum zici tu. Trei puncte. Trei puncte. Nu bem cafea. Nicky e divorțat. De ce, il întreb. Era o scorpie, zice. Îi plac buzele mele. Zâmbesc. Nu-mi plac mușchii lui. Nu-i zic. Trei puncte. Trei puncte. Nu bem cafea. Pentru Ion nu există limite. Hol, baie, debara. Loc să fie. Lumea asta e atât de mare, încât n-ar încăpea într-o casă, îi spun. Trei puncte. Trei puncte. Nu pricepe. Închid Facebook-ul și visez că n-a existat niciodată.

Cea mai mare casă din lume (urmare)

Ne găsesc, de fiecare dată, mult prea târziu. Și totuși, avem spațiu cât să ne cuprindă privirea. Când ne apucă, ne fugărim mult timp pe culoare lungi, întunecate. Uneori o luăm, neintenționat la stânga, până la următorul culoar. Alteori ne pierdem și strigăm după ajutor. Încă nu s-au inventat telefoanele. Țipăm până ni se termină glasul. Atunci începem să batem din palme. Din picioare. Uneori deschidem larg ferestra de la capătul culoarului și sărim.
Suntem toți nebuni de legat.

Cea mai mare casă din lume

Indiferent în ce loc mă duceam, se întindea la infinit. De fericită ce eram, îmi doream să nu se termine niciodată. De frică să nu cer prea mult, închideam ochii și mă rugam să nu fie un vis. Să se întindă cu adevărat peste drumul neastfaltat, peste iernile geroase, peste soba Vesta și cazanul spart, peste cada rece de fontă, peste boli și lipsa banilor, peste gloanțe, peste gropi, peste sticlele de plastic aruncate în Canal, peste spaghetele fără ou. Pagină după pagină, se întinde încă, la infinit.

Poveste de iarnă

Duș. Cameră. Noi. Săpun pe spate. Cinci sau patru stele. Ce mai contează câte. Îmi iubesc nevasta, zice. Îl zdrobesc în minte. Tace. Tace. Ce. Întreabă. Norul de deasupra. Zic. Uneori plouă. Am fi putut fi. Oare. Virgula. Punct. Zice. Am fi putut fi. Tace. Nu o să te uit niciodată. Ejaculeaza. Précoce, urlu. Stai, zice. Nu pot scrie. Nevasta. Fumez. Habar nu are. Bine, zice. Unde am rămas. Duș. Cameră. Așa, și. Doar zic. E un vis. Zice. Subconscient, zic. Lucrează. Pauză. Spațiu. A nins, zic. Spațiu.

Rétrospective

Ajungi la o vârstă la care constați că nu ești îndeajuns de bun. Dar nici îndeajuns de prost. Te gândești unde ai pierdut pasul. Lumea. Lumea a devenit simplă. Un coșmar adevărat. Poveștile celor o mie și una de nopți, colecția Enigma, visele de sub păr au murit. Crima perfectă. Ajunge să nu fii. Să nu exiști. Azi am scris retrospectiva anului ce tocmai ce va trece și mi-am dat seama că nu m-am născut în epoca în care aș fi putut scrie ceva optimist. Valori perpendiculare, prea multe cuvinte, am scris o recenzie în care am greșit un nume. Sunt un monstru agramat creat de niște algoritmi IA. Telefonul e rege. Ultimul răcnet. Realizez că nu voi scrie niciodată precum criticii din România ar vrea să nu critice. Sunt complet defazata, uneori las telefonul să ia deciziile pentru mine, alteori despic răvășitor de mult în 4. Atâta am vrut să spun, un an nou să ne fie.