Era o dimineață ploioasă de toamnă, oameni grăbiți se îmbulzeau pe cheiuri înguste și toate trenurile aveau întârziere, inclusiv al meu, în direcția vest. M-am lăsat împinsă de mulțime și am intrat în rama de metrou. Tu erai departe, adâncit în ale tale. Când m-ai zărit, mi-ai zâmbit iar eu am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Tu mi-ai oferit locul tău, la geam iar eu am coborât cu picioarele pe pământ și am țipat la demonii mei interiori, să tacă odată. Apoi trenul a plecat din stație, cu o smucitură.
Lasă un răspuns