Mă întorc după umbrelă, chit c-am întârziat deja. Peronul e plin ochi, intru cu încălțătorul în RER B, direcția Arcueil, îmi pun căștile, închid ochii, sunt departe, în mijlocul oceanului, pe o insulă pustie, sunt gata să cad, sunt în mijlocului celui mai năprasnic tunel din univers, îmi scot căștile de pe urechi, miroase a cauciuc ars, sunt varză, inspir, respir, oamenii devin purici, un fleac, asta e, aud vocea psihologului, o să dispară. Deschid umbrela și aleg prin ploaie. Până la următoarea stație îmi revin.
Lasă un răspuns