Omul cauta ochii, nu-şi fixase limita, îşi fixase doar crezul, omul era de statură mică şi dispunea de ochelari mari, rame groase, bădărane, omul aştepta în spatele perdelei fine ţesută cu multă dragoste, un alb muşcat într-o sâmbătă seara, omul privea ţintă dincolo de albul muşcat al perdelei, dincolo de aseptare omul clipea des şi repede, cuţitul îi sprijinea statura mică, omul simţea cuţitul şi simţind cuţitul omul îşi simţea viaţa scurgându-se pic cu pic, cineva stinsese lumina undeva, omul nu se sinchisea mai deloc, omul nu iubea lumina, omul cauta ochii, numai şi numai ochii, cineva striga omul undeva dincolo de lumina stinsă, cineva striga omul odată, de două ori, cineva striga omul pe numele mic, omul nu avea reacţii, omul avea voinţă, omul privea cuţitul, tăcând. Aşteptând.
Lună: august 2014
Metafora cuiului (concurs)
Mutat aici
Oameni şi stâlpi
Străbăteam străzi
Străbătute de oameni
Şi de gânduri.
În papuci de plajă roz
Sunt pe terminate
Mutat aici
Număr anotimpurile pe degetele de la picioare
Mi s-a împiedicat odată privirea de-un peron plin ochi de papuci de tot felul, mi se lipise privirea atât de adânc şi atât de profund încât aproape că-mi pierdusem pâna si trenul – era un tren pierdut din vedere, cu culoare pline, îngrămădite în oameni îngrămădiţi la rândul lor în nişte scaune ascuţite -albastru piţigăiat, era un tren cu sensul afişat din când în când, când îl priveam, când nu-l priveam – m-am trezit amestecând sandale cu cureluşe fine, şlapi dintr-un un cauciuc un pic cam uzat cu pullovere tăvălite prin trenuri îngrămădite in oameni îngramaditi, geci decolorate de timp cu fire împletite la întâmplare, fulare cu miros de naftalină cu rochii de culoare de un verde aleator si cu cizmuliţe cui toc proaspăt pingelit.
Citește în continuare „Număr anotimpurile pe degetele de la picioare”
Mi-am strâns şireturile
@ Max Busse
Mi-am strâns şireturile
Prea tare
Simteam că nu-mi mai intra aer
Printre degetele
De la picioare
Mi-am strâns şireturile
Fix pe dos
Unul mai sus,
Altul mai jos
Mă strâng remuşcările
Până la os
Osul piciorului drept
Doare vârtos
Mi-am strâns şireturile
Cu principii cu tot
Cu patos cu tot
Cu limba cu tot
Cu cuvinte cu tot.
Unul pe faţă,
Altul pe dos.
Trebuie să recunosc…
Am un stil foarte haios
De a strânge şireturile
Fără folos.
Oameni şi lopeţi
@ Ilya Orehov
Erau nişte vremuri gri cu pereţi verzi. Ferestrele se deschideau doar duminica spre prânz şi se închideau la loc pe la şapte. Mihaela exista circa zece minute, nuanţe de gri înfulecate pe stomacul gol. Posibilităţile rupeau gratiile cu forţa gândului, şiroaie, şiroaie. Erau nişte gratii negre, lungi şi paralele. Se auzeau şoapte dincolo de ele. La lumina lămpilor cu petrol mirosea a gânduri şi planuri. Afară ningea constant, se aşternea zăpadă dincolo de gratii, albul devora vremurile cu verde cu tot.
Erau nişte vremuri închise cu lacăte grele iar oamenii curăţau zăpada în fiecare zi.
Coana Mare şi dilema existenţială
Avea Coana Mare o dilema existenţială. O trezise din somn zguduindu-i conştiinţa şi principiile, la început nu ştiuse unde, nu ştiuse de ce şi nu ştiuse când. Vedea camera obscură printr-o ceaţă deasă, întunecată, vedea camera lăfăită undeva pe dedesubtul tavanului scorojit, ar fi trebuit să fie zugrăveala vara dar a fost să fie cumva fix pe dos, vara ceruse soare, soarele nu să dăduse arătat, nici măcar cu degetul şi aşa fusese să fie lăsat pe altă vara, mai cumsecade. Vedea Coana Mare camera rotindu-se în jurul lustrei şi mai vedea Coana Mare şi lustra rotindu-se deasupra capului cum mai vedea Coana Mare şi capul bălăngănindu-se scuturat de dilema existenţială fără nume precis dar cu formă bine conturată. Vedea şi simtea Coana Mare dar nu înţelegea de ce taman ea şi mai presus de toate de ce taman atunci, cinci minute înainte de zumzanitul discret al ceasului deşteptător.
Avea Coana Mare o sumedenie de întrebări fără răspuns, dilema nu era decât un nivel adăugat suplimentar unui teanc bine dichisit de semne de tot felul, puncte şi semne de întrebare, virgule în splendoarea formei, mirări de tot felul, forme ascuţite la capete neterminate. În pofida teancului deja format, dilema existenţială rodea dimineaţa cu lustră cu tot, cu tavan cu tot, cu camera cu tot, cu ceas cu tot, înghiţea dilema existenţială minutele cu ticăit cu tot, amesteca lustra cu zugrăveală cu tot,răvăşea dilema existenţială viaţa Conei Mari cu semne cu tot.
Imagina Coana Mare o sumedenie de posibilităţi, personaje macabre cu pistol cu tot, pitici mici şi relativi graşi, oameni fără nume definiţi doar de culori pale, situaţii de toate feluri cu nuanţă predominantă, dialoguri înşirate logic şi cursiv, imagina Coana Mare tot felul de situaţii şi scenarii cu coperţi cu tot.
Avea Coana Mare o dilema existenţială şi nu reuşea să-i pună nici punct şi nici virgulă. Îi lipseau personajele.
Poveşti de adormit copii
Era un pitic mic şi relativ gras – cine să aibă răbdarea să-i compare circumferinţele? – era un pitic mic şi relativ gras ascuns bine într-un câmp de lucernă verde. Era un cer violet străbătut de o luna nebună şi o multime de stele. Pomul îi ieşise în cale din pură întâmplare, nu calculase nimic, nu sperase nimic, nici măcar nu căutase nimic, calea se căutase singură, hai-hui prin câmpul de lucernă, pomul privea piticul şi piticul visa la lună.
Dopuri in urechi şi ochelari de soare
Era încălţat în nişte bocanci maro, cu talpă groasă şi avea dopuri în urechi. Oamenii treceau grăbiţi pe lângă el remarcând în trecere o prezenţa în general nesemnificativă. Îi plăcea să nu vadă, îi plăcea doar să creadă, să ţină morţiş la statutul dobândit de-a lungul timpului de om obişnuit cu caznele de tot felul, îi plăcea să ţină cu dinţii de ideile lui creţe, complet anapoda conform spuselor altora, îi plăcea să existe în bocancii lui maro cu talpă groasă, să existe precum dopul, împins până la limita acceptabilului, îi plăcea să fie în general pe dos, întors cu spatele, nu, nu inamicul public, ci numai un altfel de reper.
Citește în continuare „Dopuri in urechi şi ochelari de soare”
Abisuri 