@ Ilya Orehov
Erau nişte vremuri gri cu pereţi verzi. Ferestrele se deschideau doar duminica spre prânz şi se închideau la loc pe la şapte. Mihaela exista circa zece minute, nuanţe de gri înfulecate pe stomacul gol. Posibilităţile rupeau gratiile cu forţa gândului, şiroaie, şiroaie. Erau nişte gratii negre, lungi şi paralele. Se auzeau şoapte dincolo de ele. La lumina lămpilor cu petrol mirosea a gânduri şi planuri. Afară ningea constant, se aşternea zăpadă dincolo de gratii, albul devora vremurile cu verde cu tot.
Erau nişte vremuri închise cu lacăte grele iar oamenii curăţau zăpada în fiecare zi.
Li se dăduseră nişte lopeţi mari, butucănoase, dintr-un lemn de provenienţă necunoscută. Li se sugerase sensul şi implicit contrasensul. Li se dăduse de înţeles “vorbe la pachet cu alte vorbe”. Li se curmaseră vise în masă şi li se aprisesera lămpi cu petrol. Li se ceruse să stea la rând în şir indian, doi câte doi. Li se scurtaseră orele şi implicit zilele. Li se tăiaseră dorinţele în patru, li se aruncaseră dorinţele pe unde se nimerise. Li se coloraseră vremurile-n gri şi ferestrele în negru. Li se ceruseră linişte, cât mai multă linişte.
Oamenii înţeleseseră esenţa lemnului şi sensul constrasensului. Oamenii căutaseră, găsiseră cuvintele potrivite şi-şi construiseră alte vise pentru zile intrate la apă. Oamenii acceptaseră linia drept stare de tranziţie şi apoi se strânseseră cerc în jurul unui punct rebel. Oamenii se asortaseră la gri şi-şi coloraseră pereţii în verde.
Oamenii îşi imaginaseră verdele în fel şi chip şi astfel supravieţuiseră.
Abisuri 