Era un pitic mic şi relativ gras – cine să aibă răbdarea să-i compare circumferinţele? – era un pitic mic şi relativ gras ascuns bine într-un câmp de lucernă verde. Era un cer violet străbătut de o luna nebună şi o multime de stele. Pomul îi ieşise în cale din pură întâmplare, nu calculase nimic, nu sperase nimic, nici măcar nu căutase nimic, calea se căutase singură, hai-hui prin câmpul de lucernă, pomul privea piticul şi piticul visa la lună.
Era o poveste colorată cu câteva nuanţe dominante, nimeni nu putea spune cu precizie nici exact unde, nici exact cum si nici măcar de ce. Mono-personajul nu avea prea mari bătăi de cap, calea se găsea singură iar pomul creştea într-o zi că alţii într-o viaţă, mono-personajul se considera fericit, emana fericire prin toţi porii, pe sub sprâncenele groase, printre degetele butucănoase, mono-personajul sărea dintr-un picior pe celălat printr-un câmp de lucernă verde sub un cer violet. Mono-personajul se simţea privilegiat şi când se simţea astfel se oprea din calea lui şi chema copacul. Odată copacul chemat, copacul venea iar mono-personajul îşi amintea puţin şi apoi adormea legănat de certitudinea unei bucurii fără doar şi poate.
Povestitorul se simţea deodată marginalizat, privea prin cartea îngălbenită şi stingea oftând veioza.
Abisuri 