Anii aceia

Mi-s atât de dragi anii aceia încât îmi vine să mă întorc acolo şi să rămân piatră. Să mă ţin cu dintii de toate vremurile acelea fără mai nimic de pus pe masă. Cu atâtea de pus la suflet. Să retrăiesc în buclă toate senzaţiile acelea rotunde. Să visez, să visez cai verzi pe pereţi roz. Să plâng când greşesc culoarea şi să o iau de capăt. Altă culoare, altă eroare. Să-mi muşc sentimentele până la unghie şi apoi să las sângele să facă baltă, să se vadă că sufăr. Să mă scufund şi să rămân acolo, între toate personajele epocii, acei „ca şi mine” în căutarea lor, în fuga lor după ei. Mi-s atât de dragi anii aceia încât m-aş fac timp şi m-aş da înapoi. Un sfert de veac cât o viaţă de om. Aş face la fel, mi-aş repeta erorile în buclă şi bucla aş perpetua-o la infinit şi apoi aş învăţa din infinitul buclei.

Continuă să citești Anii aceia

Chestia cu succesul

Chestia cu succesul e cam aşa: ori te dărâmă ori nu. În cazul fericit „ori nu” e cam aşa: ori rămâi cu capul pe umeri păstrându-ţi „eu”-l propriu nedeformat de dorinţa „de a” din ce în ce mai mult şi din ce în cei mai subtil şi din ce în ce mai peste poate, ori nu. În cazul nefericit „ori nu” te laşi dus de val şi valul de apă şi apa de pietre şi pietrele? Păi e vina pietrelor, desigur că e vina pietrelor. A cui să fie vina?

Continuă să citești Chestia cu succesul

Dureri

Începuseră s-o doară manelele. Lumea le arăta cu degetul dar făcea la fel, le citea şi le propaga.

Un „like”, două „like”-uri, un model, două modele mai încolo apăruseră sosiile. Acele manele care nu se vedeau manele. Umblau cu ochii închişi sosiile. Aveau obiectivele lor sosiile. Celebritatea lipeşte ochii cu leocoplast roz.

Continuă să citești Dureri

Titi

Azi se împlinesc 7 ani de când s-a dus. L-au găsit undeva pe lângă un peron, pe cărarea ce ducea spre oraş. Probabil că-l ignoraseră toţi, trecând pe lângă el ca pe lângă un beţiv. Nu, el nu era beţiv, el doar murea. I-au luat mobilul din buzunar şi au sunat la primul număr. Primul număr era al meu. Era într-o luni de dimineaţă când am răspuns. „Sergentul x” se prezentase cineva şi apoi mi se rupsese firul. Calea. Viaţa. Mă ţinusem de gard să nu cad şi probabil că nu reuşisem. Se uitau oamenii la mine şi mă întrebau din priviri „ce”. Eu nu le puteam spune „ce”, îmi pierdusem cuvintele undeva la un capăt de fir.

Continuă să citești Titi

Toţi bărbaţii aceia ciudaţi cu care împărţeam cheia

D9372D35-B20D-4B78-9F9A-BA2D8474FC3C.jpeg

@ James Sutton

Îmi spuseseră să iau taxiul din gară şi-l luasem. Un taxi alb, banal, cu număr par. Şoferul, un mustăcios în jur de cincizeci de ani, mă întrebase adresa, şi eu îi arătasem peticul alb de hârtie. El zâmbise politicos şi-mi spusese că minimul e 25 de franci. Nu înțelesesem sensul, dar dădusem din cap că da, desigur, de ce n-ar fi? Mă urcasem în maşina albă, comun de albă şi coborâsem după trei minute. Pe ceas. Plătisem 25 de franci si mă simţisem în lipsă de cuvinte. De o explicaţie valabilă pentru starea aceea penibilă de a se vedea încă o dată trasă-n piept de un taximetrist. Plătisem 25 de franci pentru 50 de metri şi-mi cărasem singură cele două bagaje până în holul hotelului. Fix în faţa gării. ”Hotelul gării”. În cartierul gării.

Continuă să citești Toţi bărbaţii aceia ciudaţi cu care împărţeam cheia