Jocul de-a frica

Îi era frică. Ştiam că îi era frică. Îmi era frică. Ştiam că îmi era frică. Ne amăgeam de-a frica. Cine se ascundea mai bine suferea un pic mai tare.

Continuă lectura „Jocul de-a frica”

Anunțuri

Tare ciudă mi-a fost pe mine că te-am crezut

Îmi vorbeai de Patagonia în fiecare seară. ”Să alunece mai bine carnea cu pâinea, să se ducă, aşa, poate fără gust”. Şi aluneca. Se ducea. Al naibii de bine şi lin aluneca.

Cu ochii mari şi ficşi aluneca. Fixam un punct undeva pe peretele gros din faţă şi înghiţeam. Îţi înghiţeam cuvintele cu pauze cu tot. Cu spaţii şi cu semne de punctuaţie cu tot şi mi-o imaginam departe, inexistentă. Patagonia, ţara aceea inventată întru binele meu, al copilului. Să mănânce bine copilul, să se sature copilul. Să crească mare copilul. Aşa, inexistentă mi-o imaginam, sălbatică. Îmi plăcea la nebunie să mi-o imaginez.

Continuă lectura „Tare ciudă mi-a fost pe mine că te-am crezut”

Cum scârțâie ușa ?

Uşa scârţâia a timp, a veac măturat de ani. Scârţâia diferit în funcţie de chef. Când scârţâia, uşa lăsa o umbră în urma ei. Umbra avea şi ea povestea ei. Umbra era mai prelungă sau mai puţin prelungă în funcţie de ceas. Era un ceas de perete cu cuc. Cucul scotea nişte sunete ciudate, scârţâite si ele. Nu-ţi dădeai seama  că e uşa sau cucul.  Veacul el, trecea oricum, scârţâind şi el ca tot restul.

Continuă lectura „Cum scârțâie ușa ?”

Femeile, ca mănușile

El era la polul opus năvalnicului. Sau poate fix la mijlocului unui altfel de năvalnic. Avea trei copii şi o fostă nevastă, şi vacanţele îi erau din ce în ce mai greu de suportat. Momentele acelea lungi şi goale în care copiii sunt plecați la plajă. Momentele acelea când se trezea el cu el în faţa unei mese lungi şi încă nestrânse. El era undeva la mijlocul vieţii şi îi era al naibii de greu. Căuta. Desigur că avea iniţiativa ieşirii din cerc. Se înscrisese pe diferite site-uri cu profil, îşi exprimase criteriile, compatibilitățile şi aşteptase în fiecare zi rezultatele căutării. Listele acelea de nume şi vieţi. Îmi spunea că e al naibii de complicat să găseşti numele şi viaţa care să-ţi pice mănuşă.

Continuă lectura „Femeile, ca mănușile”

Nada

Mi-s fără pic. Au intrat în sac şi şi-au tras sfoară. Una galbenă, tare de tot. Şi tot aştept să pice şi aştept degeaba. Mai c-am deprimat de atâta aşteptare. Am fugit. Am hălăiduit. Am vizionat. Am ascultat. Am devenit una cu canapeaua. Una cu televizorul. Nu e bine să devii una. Ştiu şi continui să devin. Ignor şi mă prefac.

Continuă lectura „Nada”

Am îngheţat

Am degetele înţepenite şi creierul îngheţat. Mi-a plăcut la nebunie STAREA şi am decis s-o prelungesc la nesfârşit. Nesfârşitul durează de câteva degete şi a început deja să mă doară. Tare. Prea fraieră. Întotdeuna aşa. Prea buclă, prea gol.

Aştept o culoare, culoarea mea. Aştept degeaba.

Hai să ne întâlnim !

Hai să ne întâlnim
Şi să ne aducem aminte toamna
Cădeam şi noi printre frunze şi pietre
Odată cu ea, galbeni-portocalii
Între două pietre vorbeam tăceri
Şi-ntre două tăceri buzele mimau nimicuri.
Nimicurile acelea nesemnificative
Acopereau lumea cu pietre aproape cubice
Umplând goluri cu semnificaţii ascunse
De când lumea …
Între două lumi
Noi deveneam tăcuţi una cu toamna
Apoi dispăream încet
Una cu frunzele.