@ Elijah Hiett
Îmi place să adun cuburi
Și să le număr colțurile
Uneori îmi dă cu,
Alteori fără.
Fiecare excepție de la cub
O marchez cu un punct
Și apoi las negrul să curgă
Până se termină punctul
Într-o virgulă …
Lună: iunie 2018
Până la ultimul punct
@ Sam Headland
Există acea nevoie de a apuca firul şi a continua, dincolo de reguli şi anumite principii, dincolo de pretexte există principiul numărul unu, principiul tuturor principiilor, există acea nevoie de a continua de acolo unde n-a fost să fie sfârşit, de acolo unde a fost să fie trăire şi sentiment, există acea nevoie de a re-crea starea, starea aceea unică, depăşirea prin contra-argumente, prin contra-antibiotic şi anti-infecţie, există acea nevoie de a retrăi în buclă punctele până la ultimul punct, ultima prestanţă, depăşirea cercului, ieşirea din cerc, există acea nevoie de senzaţie, senzaţia propriilor senzaţii descătuşate de scop, primul şi ultimul scop, există acea nevoie de a străpunge limite netrasate decât de tine, de a trece peste liniile imaginate doar de alţii, există acea nevoie de confruntare, tu cu imaginea ta prin prisma celoralti.
Explozia
@ rawpixel
Și veneam în gând
E așa de usor
Iei un gând, primul care-ți trece sub degete
Și-i spui „stop gândule, ia-mă și pe mine”
Și gândul te ia
Și oprește la prima
Sau la a doua
Sau ce mai contează, numere-s doar un detaliu
Și veneam în gând
Mă așezam lângă tine
„Să nu-ți mai fie frig”
Îmi ziceam ca să înțeleg de ce mă așezam
Pe sau sub
Ce mai contează unde
Cert este că veneam
Mă opream brusc
De atâta frig
Aproape că înghețam
Și, ca să nu te îngheț și pe tine
Te atingeam cu vârful limbii
Ca să-ți simt gustul și apoi,
Tot cu vârful limbii,
Atingeam pulsul
Respiram pulsul atingand urechea
Și din nou,
Tot cu vârful limbii
Te gustam
Coboram doar ca să te cunosc mai bine
Si te tot cunosteam
Și tu, te lăsai în voia gustului
Și, când te cunosteam destul
Și tu aproape ca plezneai
Mângâiam aerul cu prezența mea
Și tu răspundeai în felul tău
Pe care mi-l imaginam brutal
Și tremura patul de atata noi
Și începeam să picurăm
Și picuram câte un pic
Și la un moment dat explodai
Odată cu mine
Și aproape că terminam de picurat
Pe sau sub
Ce mai contează unde
Cert este că explodam
Dar tu n-o puteai numi explozie
Ziceai să uit de explozie
Și să-mi iau gândul înapoi
Și eu îi spuneam gândului
„Stop gândule, ia-mă și pe mine”
Și gândul mă lua
Și oprea la prima
Sau la a doua
Sau ce mai contează la a câta
Numere-s doar une detaliu
Și continuam să explodam
Până uitam de noi.
Mă îmbăt la întâmplare
@ Atik sulianami
Uneori mă simt agăţată de o funie în trecut
Funia aceea dimprejurul gâtului
Care doare, strânge şi plouă
Cu fragmente inexplicabile
Logica ascunsă îmi scapă
(Cineva a ascuns-o atât de bine
Încât în prostia mea m-am plictisit s-o mai caut)
Prea alb
@ Annie Spratt
„Iti trebuie acțiune măi fato ! Privește dincolo de aparențe, uită-te la fată aceea îmbrăcată într-un atât de alb într-o atât de dimineață și spune ce simți. Nu, nu te lua după aparențe, treci puțin dincolo de machiajul finuț aplicat și asortat la vesta cambrată în talie, încearcă să-ți analizezi propriile senzații, cumva dincolo de silueta-i fină oglindită-n pupilele-ți încă adormite”.
Și tot așa
@ Noah van de Wetering
Nu știu ce anume și nici în ce sens anume și nici măcar de ce anume și de ce numai atunci sau numai din când în când sau mult timp nimic și nimicul praf și praful puncte și punctele spații și spațiul alb și albul lung și albul lat și nu știu de ce atât de alb căci albul doare, orbește, strălucește și nu știu până când atât de alb și până unde atât de alb și cât de mult atâta alb și cât de profund atât de mult și pierd la un moment dat sensul și pierd și timpul și punctul și spațiul și praful și rămâne nimicul să umple totul și tot așa până când cineva spune ceva și ciulesc urechile la acel ceva și mă pune pe gânduri acel ceva și uit de alb și de praf și de sens și încep să contrazic în gând și caut argumente în gând și uneori găsesc argumente și alteori nu și nu știu ce anume și nici în ce sens anume și nici măcar de ce anume și de ce numai atunci sau numai din când în când sau mult timp nimic și nimicul praf și praful puncte și punctele spații și spațiul alb și albul lung și albul lat și nu știu de ce atât de alb căci albul doare, orbește, strălucește și nu știu până când atât de alb și până unde atât de alb și cât de mult alb și cât de profund atât de mult și pierd la un moment dat sensul și pierd și timpul și punctul și spațiul și praful și rămâne nimicul să umple totul și tot așa până când cineva râde și încep să râd de râsul lui și să mă mir de râsul meu și să continui să râd fără să știu de ce și să-i fac pe alții să râdă fără să știe de ce, să se întrebe ce anume și în ce sens anume și de ce anume și de ce numai atunci sau numai din când în când sau mult timp nimic și nimicul praf și praful puncte și punctele spații și spațiul alb și albul lung și albul lat și tot așa
Și tot așa
@ Gabriel Matula
Există minți trotinete, mințile acelea ce-și străbat singure gândurile , în buclă, până când pista devine cerc și trotineta iese din cerc și face alt cerc și străbate alte gânduri, tot în cerc și bucla se repetă la infinit și degeaba există glasuri care avertizează “lasă bucla și cercul și trăiește clipa” că mințile acelea trotinete nu lasă nici bucla și nici pista și nici cercul că așa sunt mințile acelea trotinete, atașate de toți și de toate, și tot așa.
O viață are omul, mama ei de viață !
Mutat aici
Acadeaua
@ Jordan Wozniak
În vârful unei iluzii ascuțite rău, un gând se zbătea de capul lui. O ceată groasă cât s-o tai pe lângă împiedica orice altă posibilitate. Într-un acces de abstract, gândul a dat pe lângă, răbufnind puțin dincolo de umbra vârfului.
Iluzia a închis ochii o dată, a închis ochii și a două oară, a treia oară a luat un ac cu ață și a cusut repede gândul, foarte aproape de centru. Întristat, gândul s-a retras într-ale lui, mestecând de zor alte gânduri dulci.
La un moment dat a început să plouă, o ploaie rece de toamnă, aproape lapoviță. Gândul, cusut cu ață albă, s-a simitit deodată la adăpost.
Citește în continuare „Acadeaua”
Amintiri din copilărie
@ Luis Tosta
Între două frânturi de vis, apa îmi umplea spiritul. Fără să vreau, între doi picuri umpleam instinctiv pauzele. De fapt, aproape dormeam. În jurul meu picuri cădeau puhoi. Din când în când mă întorceam de pe față pe dos, într-o indeferenta crasă. În jur picurii își continuau căderea cu aceleași pauze rare. La un moment dat, o pauză prea scurtă m-a scuturat din cap până-n picioare «trezeste-te, ești udă leoarca». La început am dat doar din mâini, crawl. Apoi mi-am arcuit călcâiele și am împins cu putere. Marginea patului s-a cutremurat și deodată cineva s-a apucat să bată cu forța în perete.
Citește în continuare „Amintiri din copilărie”
Abisuri 