Amintiri din copilărie

@ Luis Tosta

Între două frânturi de vis, apa îmi umplea spiritul. Fără să vreau, între doi picuri umpleam instinctiv pauzele. De fapt, aproape dormeam. În jurul meu picuri cădeau puhoi. Din când în când mă întorceam de pe față pe dos, într-o indeferenta crasă. În jur picurii își continuau căderea cu aceleași pauze rare. La un moment dat, o pauză prea scurtă m-a scuturat din cap până-n picioare «trezeste-te, ești udă leoarca». La început am dat doar din mâini, crawl. Apoi mi-am arcuit călcâiele și am împins cu putere. Marginea patului s-a cutremurat și deodată cineva s-a apucat să bată cu forța în perete.

În acel moment precis au început să mi se amestece cu adevărat frânturile cu picurii, picioarele cu plapuma, gândurile care cu care. Mi-am tras cearceaful peste perne și pernă peste cap și am încercat să înot mai departe. Pauzele devenisere deodată lipsă și stropii omniprezenți. Mă simțeam din ce în ce mai grea iar călcâiul înțepenise de atâta rugină. În vis cineva șoptea suav «a venit toamna».

Pentru că nu m-am crezut pe cuvânt, la început am deschis mai întâi un ochi și am privit intens tavanul – nimic grav, era încă în beznă. Apoi am deschis al doilea ochi și am constatat. Patul se scufunda încet-încet sub ochi întrebători, podeaua dispăruse demult sub un strat limpede, chiuveta deborda și ea cascade-cascade.

O cârpă déjà stafidită zăcea pleașcă blocând scurgerea.

La o autoconstatare rapidă am numărat până la șapte. Mai departe n-am mai putut, patru degete îmi erau déjà una cu balustrada. Apoi am coborât cu greu din pat și m-am prins de-o cratiță cu coadă. Am început să golesc podeaua, începând de sus. La a treia cratiță mi-am dat seamă că nu scosesem dopul. Aruncând cât colo cârpa stafidită, mi-am amintit de robinetul de jos, ruginit și de-a pururea înțepenit.

Am privit podeaua din ce în ce mai decolorată și am apelat în urgență într-un spirit din ce în ce mai treaz serviciul de reparații în urgență din camera de lângă. Bunicul sforăia mocănește. L-am scuturat bine de câteva ori și el s-a întors pe o parte. După un timp m-am plictisit și am trântit cu zgomot ușa. Imediat după, lucrurile s-au schimbat în bine și nivelul a început să scadă văzând cu ochii. Unde nu-s doi, puterea crește.

Șapte ore și ceva după, trecuse demult de ora prânzului și doar podeaua mai băltea câte puțin între doi picuri de durate egale. Bunicul stătea rezemat de un toc șubred și măsura din cap până-n picioare situația. Era perfectă și în fază. Numărasem exact, șapte era numărul meu norocos, garanția pentru serviciul de autoconstatare putea să între liniștită în vigoare.

Apoi am tras oblonul și m-am culcat. Neprevăzutul lovise și de data asta pe nepusă masă.