Acadeaua

@ Jordan Wozniak

În vârful unei iluzii ascuțite rău, un gând se zbătea de capul lui. O ceată groasă cât s-o tai  pe lângă împiedica orice altă posibilitate. Într-un acces de abstract, gândul a dat pe lângă, răbufnind puțin dincolo de umbra vârfului.

Iluzia a închis ochii o dată, a închis ochii și a două oară, a treia oară a luat un ac cu ață și a cusut repede gândul, foarte aproape de centru. Întristat, gândul s-a retras într-ale lui, mestecând de zor alte gânduri dulci.

La un moment dat a început să plouă, o ploaie rece de toamnă, aproape lapoviță. Gândul, cusut cu ață albă, s-a simitit deodată la adăpost.

După vreo cinci zile de ploaie deasă și rece, vremea s-a schimbat deodată lăsând locul timpului :  “e timpul tău, soare, bate și tu cât mai poți ! ”   

Soarele a ascultat vreo două minute și jumătate și apoi și-a luat toate razele și dus a fost, lăsând în urmă lui spațiu gol pentru orice altceva :

Iluzia, neavând altceva mai bun de făcut, a dat conformă din cap de sus în jos și s-a topit și ea, odată cu gândul.