Lună: septembrie 2018

29 septembrie

abisurile1 comentariu

Într-o bună zi de septembrie
Au început să se strice toate :
Inimi, suflete, pereți,
Neoane Philips , plăci de faianță verzi,
Becuri diverse, robineți,
Țevi ruginite de timp, soarele la asfințit sub o tufa de scaieti.
Și, de atunci, dintr-o o dată,
A intrat totul la apă :
Zâmbetele, răpuse de vise,
Au decis să-si găsească altă viață,
Cu obiective mult mai clare, mai precise, visele, omorâte de zgomote,
Au ieșit din scenă aplaudate în ropote, până și centrala,
Încă tânără și-n formă a decis să-și ia adio de la lume,
Și-a luat țevile de gaz în cap
Și a fugit, îndrăgostită de-un robinet galben și puțin uzat.

Doi

abisurileLasă un comentariu

Flash 24 : „O dispariție”

Literatura ca utopie

Știi? Îmi spuneai de multe ori să nu mai fiu ceea ce îmi dorisem dintotdeauana să fiu și, într-o dimineață n-am mai fost. M-am pierdut între tasta D și tasta A căutând urmarea. N-a fost s-o mai găsesc, urmarea. O găsise altcineva în locul meu și construise povești frumoase în jurul ei. Apoi repetase de atâtea ori poveștile încât, într-un final, ajunsese la rândul sau să nu mai fie cu adevărat. Să fie doar ceea ce își dorise întotdeauana să fie. Acum suntem doi dispăruți și o lume întreagă care ne caută. Nu ne va găsi niciodată.

Flash 24 :  „O dispariție”

Abisurile le găsiți și aici

Vezi articolul original

„Ne-mai-fi-fost”

abisurileLasă un comentariu

Flash 24 : „O dispariție”

Literatura ca utopie

Cum ar fi dacă deodată n-ai mai fi? Dacă ți-ar dispărea peste noapte toată viața, toate alias-urile și toate profilurile și ți-ar șterge cineva toate poveștile si toate cuvintele? Cum ar fi dacă ți-ai descoperi toate fotografiile făcute scrum și toți pașii deveniți urme? Cum ar fi dacă deodată ți-ar fi fost ascunse toate numele, toate prenumele, toate felurile în care îți spuneau odată oamenii și astfel, deodată, „ne-mai-fi-fost”, n-ai mai putea să-ți spui în nici un fel, căci, ce rost ar mai avea să-ți spui atâta vreme cât deodată nu mai ești? Cum ar fi?

Flash 24 :  „O dispariție”

Abisurile le găsiți și aici

Vezi articolul original

viața ca o vrabie

abisurileLasă un comentariu

Flash 24 : „fără început, fără sfârșit, fără semne de punctuație”

Literatura ca utopie

viața este ca o frânghie întinsă bine pe care se bălăngăne o vrabie mică împotriva vântului și a anotimpurilor ea vrabia singură de prea multe ori te decizi să continui să speri împotriva tuturor și să te simți unul contra celorlalți trezindu-te a doua zi de dimineață ca un idiot de vinovat care tot crede și tot crede până se întemnițează singur între trei pereți și o fereastră fără perdele orientată spre grădina sufletului pictată într-o toamnă sosită pe nepusă masă într-o dimineață plictisită de joi ziua în care mă bucur cel mai mult că a trecut și încă mai este ca și cum aș cauta la nesfârșit infinitul acela de treceri dintr-o continuă uitare a unui noi sfârșit în imensa bucurie că va exista cu siguranță încă o trecere posibilă și încă una peste alta suntem făcuți să căutăm mereu altceva și altceva și în tot acest timp avem…

Vezi articolul original 95 de cuvinte mai mult

Ce trebuie să fac?

abisurile7 comentarii

man diving right into the water

@ Hasin Hayder

Ascult o persoană care nu spune nimic.

“Din ceea ce, în fine, înțelegeți, în fine, după părerea mea, în fine, dar înțeleg că pot exista și alte păreri sau alte puncte de vedere, dar în fine, după părerea mea și repet, este numai părerea mea  și nu vreau să influențez pe nimeni, căci înțeleg că fiecare are o părere proprie pe care nu vreau să o influențez și, în fine, tocmai de aceea insist că e numai părerea mea, înțelegeți din ceea ce, nu ? “

Ce trebuie să fac?

Acidul din spatele cuvintelor

abisurileLasă un comentariu

Tema zilei : Acid

Literatura ca utopie

Știi, îmi treceau avioane prin mâneca dreaptă. Aveau un vuiet ciudat, sunau a metal ars, și în urma lor, lăsau o dâra de fum groasă.  Încercam să cos distanțele dintre aripi dar mă asurzea zgomotul motoarelor. Îmi măcina gândurile și îmi amesteca principiile. Fără principii deveneam scrum.

Vezi articolul original 180 de cuvinte mai mult

Somn – și tot așa…

abisurile6 comentarii

@ Sylvie Tittel

Mi-e un somn de-mi vine să sparg pietre cu ploapele și să bat cuie cu troznetul fălcilor căscând până când, la un moment dat, se va rupe ceva, undeva, în mine sau lângă mine, și voi îndrăzni să mă acopăr cu un capăt de cearceaf alb, nici apretat și nici călcat – știi foarte bine cât de puțin apreciez masa de călcat improvizată pe o bucată de scaun și un cearceaf pe post de pătură – și apoi voi continuă să îndrăznesc să apăs cu vârfurile genelor perna, atât de puțin și atât de discret încât nici măcar nu îți vei da seama că mi-era atât de somn încât îmi venea să sparg pietre cu ploapele și să bat cuie cu troznetul fălcilor căscând și atunci, doar atunci, te voi ruga să tragi obloanele verzi, să se facă noapte – doar știi cât de mulți mi place să imaginez lucruri – și tu atunci, te vei strădui să găsești obloanele verzi și te vei tot strădui până când, într-un final, nu le vei găsi, și îmi vei spune că ar fi poate mai indicat să-mi înghit somnul într-un căscat sau, dacă nu va merge treabă cu căscatul, să îmi imaginez doar că dorm până vor dispărea toate pietrele și toate cuiele și eu nu voi mai avea nimic de făcut cu pleopele și nici cu fălcile și atunci voi începe să mă plictisesc de la capăt până mi se va face somn, atât de somn încât îmi va veni din nou să sparg pietre cu ploapele și să bat cuie cu troznetul fălcilor căscând, și tot așa…