Somn – și tot așa…

@ Sylvie Tittel

Mi-e un somn de-mi vine să sparg pietre cu ploapele și să bat cuie cu troznetul fălcilor căscând până când, la un moment dat, se va rupe ceva, undeva, în mine sau lângă mine, și voi îndrăzni să mă acopăr cu un capăt de cearceaf alb, nici apretat și nici călcat – știi foarte bine cât de puțin apreciez masa de călcat improvizată pe o bucată de scaun și un cearceaf pe post de pătură – și apoi voi continuă să îndrăznesc să apăs cu vârfurile genelor perna, atât de puțin și atât de discret încât nici măcar nu îți vei da seama că mi-era atât de somn încât îmi venea să sparg pietre cu ploapele și să bat cuie cu troznetul fălcilor căscând și atunci, doar atunci, te voi ruga să tragi obloanele verzi, să se facă noapte – doar știi cât de mulți mi place să imaginez lucruri – și tu atunci, te vei strădui să găsești obloanele verzi și te vei tot strădui până când, într-un final, nu le vei găsi, și îmi vei spune că ar fi poate mai indicat să-mi înghit somnul într-un căscat sau, dacă nu va merge treabă cu căscatul, să îmi imaginez doar că dorm până vor dispărea toate pietrele și toate cuiele și eu nu voi mai avea nimic de făcut cu pleopele și nici cu fălcile și atunci voi începe să mă plictisesc de la capăt până mi se va face somn, atât de somn încât îmi va veni din nou să sparg pietre cu ploapele și să bat cuie cu troznetul fălcilor căscând, și tot așa…