Lună: octombrie 2018

Curcubeul vostru de înfipți, să vă fie cuiele de pomină, că ruginite mai sunt ! Rugina se ia și nu trece cu apa. De v-ați desprinde cât de-o mână întinsă dincolo de universul vostru limitat de reguli ce străbat de-acum, veacuri, de-ați ieși și ați mirosi puțin viața, viața adevărată, nu cifrele acelea stăpânite de formule imposibile, de-ați înțelege că rostul nostru este acela de a admira razele, a trăi faptele și nu acela de a reconstitui formule, poate ați înțelege de ce nu vă iubește nimeni, curcubeul vostru de înfipți!

Flash 24 : Curcubeu, autor abisurile 

De fapt, nu mai am chef de chifteluțe tăvălite prin bălți și nici de sosuri cu aromă de vorbe. Îmi sunt îndeajuns spațiile lăsate vraiște și virgulele alandala și lumea mea se stinge sub tălpi crete cu ghimpi și toate gropile acelea, știi, pe care mi le săpai în suflet fără să vezi sau fără să vrei sau doar imaginand zvacnirea, toate gropile acelea au crescut prăpastii. Acum miros a vid și tac. M-am plictisit de vise împletite și caut sa le desfac. M-am împuținat de ieri și continui să descresc tinzând spre mâine. Dacă voi reuși, vei ști…

Flash 24 : Metamorfoza

Dragă Y,

Te aștept la intersecția gării cu mine. Să nu uiți de punct. Habar nu am ce importanță are punctul în context, dar sună bine. Și vezi să nu mă confuzi. Între timp am mai dispărut puțin. Eu voi fi atentă să nu cad, tu doar să fii. Dacă nu voi greși peronul, voi ajunge la fix. Dacă nu, să dai tu puțin timpul înapoi. În rest, totul e bine. Sunt un X oarecare în căutarea formulei.

Tema săptămânii: Ecuație cu două necunoscute.

Sunt trasă la indigo identic și infinit. Mă amestec cu norii și mă amăgesc cu gustul.  Trec uniform apăsat pe lângă ziduri groase sufocate de iedera și continui să  număr : am fost odată, ca niciodată, doi, trei, patru… Mă sufoc la rândul meu și o iau de la capăt. Sunt trasă la indigo identic și infinit și nu știu când să mă opresc. cinici, șase, șapte culori identice, un infinit.

Tema zilei : uniform

Sunt coruptă de tine până la măduva spinării și, înapoi, nu mai pot. Mă strivesc fapte neinfaptuite, mă mustră conștiințe îngropate, mă plâng regretele tardive, mă îngroapă povara amăgirilor și mă disecă neputința adevărului cu mâna pe inimă. Unde începi tu și unde mă termin eu ? Există  ne-pedeapsă la non-faptă ? Cât durează o lacrimă și cât, tot restul, poate fi tăcere ? Cât de dureros poate exista utopia desprinderii de tine ca și cum n-aș fi fost vreodată să fiu ? Se poate ierta hăul creat între mine și eu, cea coruptă de tine până la măduva spinării și, înapoi, nu mai pot?

Flash24 – ”Amnistie”

Aș putea reveni într-o secundă sau într-un secol. Sau, în condițiile în care nu știu să apreciez cu exactitudine lungimea clipei, și, pentru că există o mulțime infinită de parametri pe care incă nu știu să îi identific cu certitudine, aș putea reveni într-un minut, într-o viață ulterioară sau aș putea să nu mai revin niciodată.

Nu știu dacă ne vom întâlni într-un vagon părăsit sau ne vom imagina la infinit într-o secvență deformată de imaginația nopților fierbinți. Un șir monoton de veri ne va hrăni cu amintiri călcate în picioare de greutatea secundelor care ne despart și timpul, acest animal ciudat fără repere și fără sens, timpul ne va amesteca perspectivele și ne va pierde în două spații paralele situate la ani lumina distanță. Eu voi deveni ilustra necunoscută numărul 1 iar tu probabil vei rămane în umbra acelei secunde gurmande care odată ne-a unit și apoi a murit.

Între timp…