Tramvaiul numărul șapte

Tramvaiul numărul șapte

În tramvaiul numărul șapte mirosea a moarte. Cineva, nu se se știa cine, încurcase puțin sau poate o făcuse dinadins, sau poate că nu-și dăduse seama ce face, sau poate că nu, sau poate că da, cineva, nu se se știe cine, încurcase zilele și trăsese sforile amestecând vremurile cu șoaptele și visele cu săptămanile și lunile cu speranțele și clipele cu uitarea și scaunele de plastic roșu incepuseră pe rând să se topească de atâta amalgam picat ca din cer peste oameni și sfori.

Din toate părtile, în tramvaiul numărul, șapte mirosea a moarte și ieșea un fum negru-gri amestecat ciudat cu gânduri și șoapte. Fix în mijloc, eu. Mă țineam, să nu cad, de o bară de plastic, lipicioasă. Cineva își lăsase amprenta și coborâse la stația din centru, de lângă piață. Mie mi se prinsese dimineața aceea de păr cu dinți de iarnă. Si totuși era atât de vară … Plecaseră aprope toți în vacanță lăsand toate jaluzelele trase. Se molipsiseră pe rând și florile și fluturii deveniseră păsări și oamenii nicăieri.  Continuam să amestec visând (la) rece și numărăm stațiile. Am coborât din curiozitate în stația din fața teatrului și am privit, de jur-împrejur. Unele lucruri nu se schimbau niciodată. Scara rulantă de la magazinul „Universal”, hala veche devenită nouă, devenită din nou veche, trecerile de pietoni deplasate la stânga și apoi doar încă puțin la dreapta …

Textul integral: aici

Nu uita ! Abisurile.com devin, încet, încet, Abisuri.com

Dacă îți place și vrei să urmărești noul blog, îl poți adauga manual în reader : abisuri.com

sau, te poți abona prin e-mail aici : https://abisuri.com/follow-me/

 

Reclame

Uneori mă simt elefant

Uneori mă simt elefant

Uneori mă simt elefant. Când mă simt elefant, îmi simt degetele jucăușe cum mă pișcă dintr-un capăt în celălalt. În astfel de momente, mă înfierbânt odată cu trecerea clipelor iar uneori mi se întâmplă chiar să plesnesc. Atunci îmi apar pete roșii pe obraz pe care le acopăr, de fiecare dată, cu degete răsfirate de la un ochi în jos.

Uneori mă simt elefant și atunci îmi rămân parcă toate cuvintele în gât și mă râcâie lipsa timpului până la măduvă, îmi face găuri mari și negre pe care le acopăr cum pot cu regrete.

Si atunci îmi amintesc  …

Treceau zile, nopți, seri, mese pline, oameni care își povesteau viața, fumuri, fum, nori, vânt. Uneori treceau și se duceau, se pierdeau undeva, hăt-departe, acolo unde nu le căuta nimeni. Acolo unde nu putea să le caute nimeni.

Textul integral: aici

Nu uita ! Abisurile.com devin, încet, încet, Abisuri.com

Dacă îți place și vrei să urmărești noul blog, îl poți adauga manual în reader : abisuri.com

sau, te poți abona prin e-mail aici : https://abisuri.com/follow-me/

 

 

Visez trenuri

Visez trenuri

Îmi vine să mă opresc în fiecare staţie, dincolo de negru şi să dau felinarele la maxiumum. Să vină lumina la mine. Îmi vine să ascult sirenele. Atunci erau atât de aproape sirenele..  Erau atât de frumoase sirenele. Atunci mă lăsam purtată de sirene şi alunecam între două gări, mă întindeam pe bancheta de vinilin maro şi-mi astupam nasul cu o batistă de bumbac. Nu existau batiste de hârtie pe vremea aceea … Vremurile s-au schimbat  … Alte vremuri, alţi oameni, alte trenuri, tot eu…

El orb, el, celălalt el, mai vede puțin. Și-au dat întâlnire în acceleratul de Arad, vagonul 424. S-au așezat față în față bucuroși de revedere. Uneori cuvintele nu acoperă toate situațiile.

El, orb, scoate o sticlă de vin alb. Un pet de plastic. Vin făcut în casă, fără adaos de zahăr.  El, celălalt el, a adus pahare. Trenul zgâlțâie molcom și conversația se înfiripa. Nu pot să nu îi ascult. Căutam ineditul, ineditul a dat peste mine. Acceleratul de Arad, vagonul 424, ora 18 30, puțin dincolo de Ploiești.

Textul integral aici.

Nu uita ! Abisurile.com devin, încet, încet, Abisuri.com

Dacă îți place și vrei să urmărești noul blog, îl poți adauga manual în reader : abisuri.com

sau, te poți abona prin e-mail aici : https://abisuri.com/follow-me/

 

Senzația că

Senzația că

De-ar fi să explic, ar trebui să încep prin a clarifica anumite principii inițiale. Cercuri, spirale, puncte. În plus de tot felul de alte forme înfipte fix în fața fondului. Simple paravane voite, si-n rest … senzația. În definitiv, la umbra tuturor cuvintelor, doar senzațiile contează. Senzația că există mereu un al început. Senzația că există mereu o foaie albă și o gumă de șters. Senzația că totul este o sinusoidă în care nu am ajuns niciodată atât de sus și nicioadata atât de jos. Senzația că sunt mereu între două capete de probabilitate echivalentă. Senzația că spirala a înlocuit cercul și punctul devine, pe zi ce trece, o nouă virgulă.

Articol complet aici 

Nu uita ! Abisurile.com devin, încet, încet, Abisuri.com

Dacă îți place și vrei să urmărești noul blog, îl poți adauga manual în reader : abisuri.com

sau, te poți abona prin e-mail aici : https://abisuri.com/follow-me/

 

 

Starea dindărătul beției

Starea dindărătul beției

 

Despre starea dindărătul beției am început prin a spune că ne reprezintă cel mai bine. Starea definește omul din spatele rațiunii și a rânduirilor dictate de societate. Cinci minute după, considerând ipocrizia drept imposibilă – excepțional vorbind sunt de acord că există ipocrizie dar îmi e greu să cred că există o ipocrizie generalizată prin care toți suntem de fapt alții, cei dictați de rânduirile societătii și a raționalului îndoctrinat – cinci minute după, starea dindărătul beției devenise doar curaj. Curajul de a lăsa totul baltă.

Priveam trandafirii și le apreciam sinceritatea. Ei nu aveau de ce să se mintă.  Singura lor menire era să-i îmbete pe alții cu mirosul lor. În lipsa trandafirilor, oamenii se îmbătau cum puteau. Dar de unde nevoia oamenilor de beție? Din nevoia de sine, de adevăratul eu? Din ipocrizia accepțiunii regulilor dictate de societate? De frică?

Despre starea dindărătul beției ar fi multe de spus dar puține posibil de dovedit. Cine să recunoască adevărul? Adevăratul “eu” nu mai există, a fost omorât din fașă în momentul în care am devenit binecrescuți.

În definitiv ne învârtim constant într-un cerc la granița dintre minciună și ipocrizie. De unde și necesitatea stării, la un moment dat. În rest, doar litere, cuvinte și, dincolo de toate, numai spații.

Articolul întreg aici

Nu uita ! Abisurile.com devin, încet, încet, Abisuri.com

Dacă îți place și vrei să urmărești noul blog, îl poți adauga manual în reader : abisuri.com

sau, te poți abona prin e-mail aici : https://abisuri.com/follow-me/

 

 

 

O conversaţie în patru paşi

O conversaţie în patru paşi

 

Spune-mi să devin tu şi totul va fi bine. Parţial de bine.

În realitate, îmi vine să vă iau la palme pe toţi, să vă tăvălesc prin aburul serii, să va agăţ în cuiul uliţei, să va umpleţi de praf, să vă bat în cap cu un soare pufos, cu dinţi de ciocolată şi zâmbet mult prea larg pentru luna lui cuptor, îmi vine să vă dau în cap cu toate iluziile, una câte una, una după alta, de la cea mai mică, mică de tot, până la ultima, iluzia ultima, capacul iluziilor, utopia gurii căscate la cer în aşteptarea ploii, turbarea ochilor larg deschişi în faţa norilor negri, de ploaie, îmi vine să vă trag la răspundere în ordine alfabetică, să va demonstrez negru pe alb că gura târgului adevăr grăieşte, îmi vine să vă deschid ochii larg, cât o lume şi să va las până v-o veni mintea la cap, …

Îmi vine să nu fiu ca voi.

Textul complet aici

Nu uita ! Abisurile.com devin, încet, încet, Abisuri.com

Dacă îți place și vrei să urmărești noul blog, îl poți adauga manual în reader : abisuri.com sau, te poți abona prin e-mail aici : https://abisuri.com/follow-me/