Îmi vine să mă opresc în fiecare staţie, dincolo de negru şi să dau felinarele la maxiumum. Să vină lumina la mine. Îmi vine să ascult sirenele. Atunci erau atât de aproape sirenele.. Erau atât de frumoase sirenele. Atunci mă lăsam purtată de sirene şi alunecam între două gări, mă întindeam pe bancheta de vinilin maro şi-mi astupam nasul cu o batistă de bumbac. Nu existau batiste de hârtie pe vremea aceea … Vremurile s-au schimbat … Alte vremuri, alţi oameni, alte trenuri, tot eu…
El orb, el, celălalt el, mai vede puțin. Și-au dat întâlnire în acceleratul de Arad, vagonul 424. S-au așezat față în față bucuroși de revedere. Uneori cuvintele nu acoperă toate situațiile.
El, orb, scoate o sticlă de vin alb. Un pet de plastic. Vin făcut în casă, fără adaos de zahăr. El, celălalt el, a adus pahare. Trenul zgâlțâie molcom și conversația se înfiripa. Nu pot să nu îi ascult. Căutam ineditul, ineditul a dat peste mine. Acceleratul de Arad, vagonul 424, ora 18 30, puțin dincolo de Ploiești.
Textul integral aici.
Nu uita ! Abisurile.com devin, încet, încet, Abisuri.com
Dacă îți place și vrei să urmărești noul blog, îl poți adauga manual în reader : abisuri.com
sau, te poți abona prin e-mail aici : https://abisuri.com/follow-me/
Abisuri 