Soarele bate frunze galbene pe umăr, muzica urlă defazat şi cineva – nu ştiu cine – numără trecerile. Un pas, doi paşi ….. O mulţime prea mică şi prea înceată de paşi. Mă urc într-un tren aproape plin şi-mi găsesc un loc la o fereastră. Cânt şi plâng. Sau poate invers. În faţa mea un om la vreo 30 de ani găseşte asta ciudat şi mă fixează. Fix şi lung. Mă fac că nu exist. Că nu există. Că mă pierd. Că mă afund. Că mă chinui. Că nu mă mint. Mă fac şi nu reusesc să mă fac.
Omul continuă să-mi numere lacrimile. Număr decibelii şi dau drumul la buclă. La dracu’ cu convenţiile ! Cineva îmi vorbise de buchete şi eu le exclusesem din start. Nu-s făcută pentru buchete. Mă întreb în buclă : am fost vreodată ? Bucla se toceşte repede şi mă pierd pe drum.
Articolul integral aici
Dacă îți place și vrei să urmărești noul blog, îl poți adauga manual în reader : abisuri.com
sau, te poți abona prin e-mail aici : https://abisuri.com/follow-me/
Abisuri 