Lună: decembrie 2020

La Las Vegas am ajuns seara. Era cald și aveam insolație. Am băut un litru de apa apoi am cerut o cameră pentru mine și Mimi. Camera avea jacuzzi și un pat King size. N-am știut să folosim jacuzzi -ul. Am încurcat butoanele dar am reușit să ne urcăm în pat. Eram uzi leoarca și pe geam se vedea turnul Eiffel. Apoi s-a rupt filmul. Dimineața a sunat telefonul dar n-am răspuns. La zece a sunat ceasul dar l-am oprit. Abia la unu am realizat că suntem milionari. Nici azi nu-mi explic cum am reușit să câștigm cu o singură pereche.

Să vă fie noul an plin de metafore și povești!

Să iubiți, să fiți iubiți, să fiți creativi, să fiți bucuroși, să fiți.

La mulți ani!

Ca să ajung la școală, trebuia să cobor două dealuri, să traversez două bulevarde și să merg de-a lungul câtorva străzi înguste și întortocheate. În primele zile m-a dus bunica, de mână, apoi am învățat să mă uit și în stânga, și în dreapta, am învățat să fiu atentă la mașini, la oameni, la trepte, am învățat să nu mă împiedic, să nu cad, să mă ridic, să mă scutur de praf, să nu plâng, să strâng între dinți durerea și să ignor sângele ce se scurge din rana din genunchi, să ajung la timp la ore, să fiu atentă la lecții, să învăț totul din clasă, să ridic mâna, dacă vreau să spun ceva, să nu vorbesc neîntrebată, să iau numai note mari și să mă întorc acasă pe același drum, să traversez aceleași bulevarde, să fiu atentă la mașini, la oameni și la câini, să urc aceleași dealuri pe care le-am coborât odată, să găsesc poarta deschisa și ușa dată de pereți, să-l descalț pe bunicul de bocancii lui cu șireturi putrezite, puturoase, îmbibate în zloata de afară, roase de soare și umezite de ploi, și apoi să-mi pun să mănânc în farfuria ciobita primită pomană la înmormântarea bunicii, da, bunica a murit după ce m-a învățat să trec strada, eu îi prindeam părul în cozi lungi, pe care le împleteam cum știam eu mai bine, dar nu-mi ieșea perfect aproape niciodată și într-o zi mama a decis să taie cozile bunicii, să nu se usuce frumusețe de păr, apă nu prea aveam la vremea aceea, curgea într-un firișor subțire și anemic și trebuiau ore în șir să umpli un lighean…

Continuarea aici : https://www.catchy.ro/cozile-bunicii/164763?fbclid=IwAR1WMTWNwHcyJKSl-XL1ZhFB_hRIRtfhqKaVGlYDAzo8SCkojG7AXa4FxL0

Când veneam de la școală, eu și Ina ne țineam de mână, să nu ne pierdem, traversam două bulevarde și mergeam de-a lungulai multor străzi înguste și întortocheate, dar nu ne pierdeam niciodată, învățasem pe de rost toate pietrele și toate magazinele, nu erau multe magazine pe vremea aceea, treceam pe lângă o librărie în care intram doar uneori, să ne uităm la felicitări și să mirosim hârtia albastră, făcută sul, cu care mama îmi învelea caietele și apoi ieșeam, fără să cumpărăm nimic, o salutam doar pe tanti de la tejghea și apoi ieșeam, treceam pe lângă o brutărie din care ieșea uneori un miros frumos, de pâine coaptă pe vatră și alteori doar citeam, pe litere, un anunț care spunea, de fiecare dată, același lucru, pâinea va fi gata în trei ore, nu mai mult de două pâini de persoană și doar în ordinea cuvenită, de aceea se și forma coadă, să se respecte anunțul, dar noi nu aveam niciodată timp să se facă pâinea, stătea doar mama sau bunica la coadă, ele mereu știau să aștepte pâinea, noi nu aveam răbdare dar aveam mereu câțiva mărunți pe care îi găseam prin casa sau prin buzunarele hainelor puse la spălat și intram în fiecare zi, după ore, în cofetăria de la colt, care se numea deja altcumva dar toată lumea îi spunea „Vari”, fusese un cofetar celebru Vari ăsta de i se pomenea încă numele, pe vremea aceea nu știam cine este, nu știam nici măcar că este vorba de numele unui om, „Vari” suna a nume de strada, abia când am crescut am aflat că Vari fusese un cofetar celebru înainte de război, azi, în locul cofetăriei, este un restaurant grecesc și înainte de asta fusese o cafenea turceasca, și, imediat după Revoluție, locul de la colțul străzii rămăsese gol, părăsit de toți, niște pereți albi lăsați de izbeliște pe care îi priveam cu nostalgie când treceam pe acolo, imediat după Revoluție eram încă studentă, la București, dar încă nu uitasem de plăcinta cu branza sărată pe care ne-o tăia vânzătoarea, o fâșie subțire, de cincizeci de bani, din când în când un Isler cu cremă de unt, și foarte rar, o bucată de Cremsmit, asta doar când mama primea salariul, o dată pe lună. În rest, mergeam pe jos până la școală, să economisim biletele de autobuz, pe care, o dată pe săptămână, le vindeam, cu Ina, la preț redus, în stație, la Patria, să ne luăm prăjituri.

Grunding, casetofonul obținut la schimb pe două perechi de șosete, un set de simeringuri și un pulover tricotat, avea butoanele deja tocite, scrisul de pe ele deja sărit și ușita un pic strâmbă. Înaintea mea, fusese al altcuiva. L-am primit împreună cu o casetă BASF înregistrată cu muzica anilor șaptezeci. O casetă galbenă cu muzică disco, învechita. Aveam opt ani și nu știam că BASF SE is a German multinational chemical company and the largest chemical producer in the world. Abia acum douăzeci de ani am aflat.

Au dansat o noapte întreagă pe Lady în Red. Ea, cățărata pe pantofii lui negri. El sărutându-o inocent pe gât. Ea, rosind sub sărutările lui. El, deruland înapoi. Ea, apăsând și mai tare, pe vârfuri. El, strângând -o în brațe. Ea, cu capul pe umerii lui. El, deruland înapoi. Ea cu buzele pe gâtul lui. El, tresarind. Ea, zâmbind în întuneric. El, deruland înapoi. Ea, făcând planuri de viitor. El atingându-i sânul drept, din greșeală. Ea, deruland înainte. Vor avea doi copii. Cd-urile, Revoluția, YouTube-ul. S-a dus naibii tot romantismul.

El nu-și mai amintește nimic.

De o parte și alta a drumului, numai vile. Doar la numărul douăzeci a rămas casa veche, banca în fața porții și o cutie de scrisori plină ochi. Ana și Dafina Creanga, strada mare numărul nouă.

Soțul Anei murise în război, răpus de gloanțe. Cei trei băieți se dusesera și ei, unul de leucemie, altul în închisoare și al treilea, cel mic, plecase de nebun prin lume. Dafina nu fusese niciodată căsătorită, se uscase tânără pe vrej și privirea i se înăsprise. În fiecare seară se așezau pe banca în fața porții și așteptau să treacă.

Am iubit ani de zile un bărbat interzis. Mirosea a Carpați amestecați cu bere și săruta divin. Știa să flateze, inventând povesti în care eu eram eroina principală. Personajul principal. Ne jucam de multe ori și eu râdeam și el râdea și apoi dădea drumul apei de la duș să curgă și lua buretele și mă freca pe spate. Era interzis dar era minunat. Mirosea a bergamota și făcea o spuma fină, cu bulbuci. Când și-a dat seama că a mers prea departe m-a strivit. Nevasta nu trebuia să știe.

Durerea fizică se tratează. Iei un paracetamol și -ți trece durerea de cap, iei un antinevralgie și te lasă, momentan, măseaua, iei o aspirină și începe să dispară ceața.

Pentru durerea lăsată de răutatea și aroganța oamenilor nu există medicament. Este ca un ac înfipt în inima pe care doar timpul, uneori, reușește să te facă să -l uiți. Să mai uiți din durere învățând să consideri acul ca parte integrantă din corp. Să nu te mai zbați și să aștepți să ajungi să crezi că așa este. Că nu a fost niciodată acea gaură. Că acul a făcut dintotdeauna parte din tine.

Că tu, ca și bondarii din copilărie, participi la experimentul celor care te privesc prin lupă și-ți caută defectele.

La viața mea am ciupit ușor doar o pisică, și am prins în bold doar câteva zeci de insecte, la indemnul profesoarei de biologie, o tipă mică de înălțime și fără caracter, care respecta cu strictețe programa școlară și ne dicta, cuvânt cu cuvânt, din manualul ministerului educației și învățământului, după care ne asculta, cuvânt cu cuvânt, virgulă cu virgulă. Apoi cerea să vadă insectarul. Avea o plăcere diabolica să examineze fiecare insecta cu lupa și să-i noteze imperfecțiunile într-un caiet dictando. Da, plăcerea diabolica i se citea în ochi când făcea media de la oral cu nota de la insectar și, mai ales, când rotunjea totul în funcție de persoană.

Ca să nu rămânn corigenta, prindeam bondarii cu borcanul și apoi închideam ochii și îi înțepam. La primul bondar nu am închis ochii. Abia după ce i-am simțit suferința am început să închid ochii. Închideam ochii, înțepam strâmb și eram convinsă că așa, cu ochii închiși, doare mai puțin,

Bondarii mei nu erau cei mai arătosi bondari prinși cu acul. Pe o scară de la unu la zece, bondarii mei primeau constant nota opt. Cu nota de la cuvinte, media la biologie nu era niciodată mai mare de șapte.

Cu toate că uita o groază de cuvinte și le încurca pe toate celelalte, bondarii Izei erau perfecți. Acul îi strapungea fix pe mijloc și ei păreau că au îmbrățișat moartea cu zâmbetul pe buze.

Mama lui Cami ocupa un post de bibliotecara la școala la care învățam și, de aceea, cu toate că bondarii ei erau de departe cei mai inestetici, Cami lua mereu zece cu felicitări. Insectarul ei era mereu dat ca exemplu și expus în vitrina clasei.

Pe la șase seara mi-am spus să fac un cozonac. Am făcut un aluat așa cum trebuie, cu câtă făină trebuie, cu cât lapte trebuie și fix patru ouă, în plus de cât zahăr trebuie și puțină coajă rasă de portocală și drojdie și apoi l-am pus la cuptor cât trebuie și am fixat temperatura la o sută optzeci de grade, fix patruzeci de minute, fix cât trebuie, dar n-a crescut cât trebuie, n-a crescut deloc și trebuie să-l arunc.