Tunelul

În nopțile cu lună plină, dacă ciulesti bine urechile, îl auzi. Un urlet prelung, terminat într-un hohot de râs. Pare să vină din tunel dar nimeni nu poate băga mâna în foc. Una dintre intrările în tunel este pe o străduța strâmtă, neastfaltata care urcă până în strada principală ce leagă centrul orașului de cartierul de după deal. Cealaltă intrare în tunel este pe cealaltă parte a dealului, acolo unde pădurea se termină în canalul îngust construit de mâna omului.

Canalul străbate tot orașul și leagă două râuri intre ele. Pe vremuri, apa din canal era atât de limpede încât se vedeau pietrele prin ea. Cu timpul au apărut gunoaiele omului, aruncate la întâmplare, lesurile animalelor părăsite de om, efluviile wc-urile construire de om.

În canal am căzut și eu de câteva ori, când era rândul meu să scot mingea. Apa nu era adâncă, abia de-mi ajungea la genunchi, dar mirosul era atât de puternic încât cu greu ieșea din haine și din piele. Cel mai tare și mai tare rămânea mirosul acela agățat în nări.

Ca să scot mingea din canal, trebuia să mă așez pe burtă pe placa de beton de deasupra apei, un fel de pod pe care îl forma strada pe deasupra canalului, și să aștept să apară mingea. Când apărea trebuia să o prind repede și să o strâng bine, să nu alunece. Ina, prietena mea, știa cum să prindă mingea din prima, eu nu eram făcută pentru astfel de lucruri. Ina îmi ținea picioarele, să nu cad, eu mă aplecam să prind mingea. Ratam de fiecare dată și chestia asta mă enerva. Asta și privirea zeflemitoare a celorlați copii. Și ei, ca și Ina, știau cum să prindă mingea.

De fiecare dată îmi promiteam solemn în gând ca data viitoare să fac tot posibilul să fiu mai rapidă, să fac tot posibilul să am degetele mai lungi, să strâng mingea ca într-o menghina și să devin și eu, ca toți ceilalți copii.

Ca să -mi fac degetele mai lungi, îmi promiteam solemn să nu-mi mai rod unghiile dar nu reușeam.

Cheia

În nopțile cu lună plina, dacă ciulesti bine urechile, îl auzi. Vine din tunel. Un urlet prelung, terminat într-un hohot de râs.

După Revoluție tunelul a fost protejat cu un gard închis cu un lacăt. Cheia a primit-o bunica cu ocazia pensionării iar eu am găsit-o în sertar și am păstrat-o.

Iza avea părul lung, prins într-o coadă și vorbea non-stop. Îmi venea s-o las acolo. Să privească cât o vrea urmele scrijelite pe pereți imaginandu-si că ar fi vorba de un adăpost anti – atomic de pe vremea celui de-al doilea război mondial. De fapt, așa și era, dar ea nu știa. Nu știa nici că, după Revoluție, tunelul devenise un loc interzis publicului. Dar eu aveam cheia.

La a treia vizita, n-am mai rezistat. Am închis lacătul și am plecat.

De atunci dorm cu dopuri în urechi.

Visul unei nopți de iarnă

Termin anul cu o sută de lei în cont, un apartament luat în rate pe care va trebui să -l zugrăvesc, o vecină puțin dusă, cea de deasupra, de la trei, care nu recunoaște că a uitat apa să curgă în timp ce ea se uita la un serial turcesc de pe happy Chanel, un lighean în mijlocul băii, și altul pe lista de cumpărături, pentru cozonac, trei facturi în trei plicuri albe pe care le-am uitat intenționat pe masa din sufragerie, o piftie de curcan ratată, pe care o s-o servesc pe post de supă, un borcan cu muraturi stricate, de la sare sau poate de la apă, cine Dumnezeu să mai înțeleagă ceva din viața efemera a murăturilor, trei cărți începute și neterminate, pentru că ori duceau lipsă de stil ori de acțiune sau, pentru că, pur și simplu, nu au reușit să mă prindă și să mă poarte departe, peste mări și țări, peste ani și continente, acolo, în locul acela minunat în care liftul nu se strică niciodată, geamurile se curăță singure și mașina de spălat rufe nu se oprește niciodată ca bezmetica în mijlocul ciclului de spălare în profunzime, locul acela minunat despre care toată lumea vorbește, cunoscut sub diverse nume, ascuns în spateleultor metafore și pomenit în cele mai cumplite situații drept singura evadare posibilă din calea a ceea ce unii numesc soartă și alții destin.

Familia

Tataia lucra în turnătorie, știa carte și ținea într-un caiet toate socotelile la zi, mamaia lucra în țesătorir și era erou al muncii socialiste, copiii amândoi au mers la facultate, unul cu literele, altul cu cifrele iar eu, nu i-am moștenit pe niciunul. Mie-mi nu-mi plac cifrele, nu înțeleg nimic din litere, la școală am ajuns o singură dată, când m-am pierdut prin cartier. Când nu mă plimb de nebună pe străzi, dorm prin coloane și mănânc din resturile altora. Mă cheamă Sinta și, când mă plictisesc, prind șoareci.

Aer condiționat 2

Așa i-am omorât pe toți.
Alunecau strâmb pe spate. Pe după urechi. Alunecau strâmb din mijlocul frunții pană în sprânceana dreaptă. Se spărgeau în bucăți neregulate. O luam razna. În toate direcțiile îmi ploua cu stropi. Mici, sărati, îi atingeam cu vârful limbii, se spargeau. Viața efemera a stropilor era ultimul lucru la care aveam chef să mă gândesc în acel moment. Nu eram decât puțin egoista, așa îmi spunea toată lumea. Transpiram. Stropi mici, nerușinați, neregulati. Îmi venea să-i omor.
Am scos evantaiul.

Aer condiționat

Să ridici ușor perdeaua. O unduire fină, abia vizibilă. Înțelegi, doar atât cât trebuie. Nu mai mult. Nu, nu așa. Prea tare. Prea direct. Există niște limite. Doar știi că există. Ți-am explicat de zeci de ori, credeam că ai învățat totul pe de rost. Pare că nu, e mult prea tare și mult prea direct. Mai explic o dată. Drept înainte. Apoi stânga, dreapta, și apoi drept înainte până se ridică perdeaua.

N-a reușit niciodată. Mi-a dat multe dureri de cap. Până la urmă am deschis larg și ușa și fereastra.

Naufragiu

Mă scufund într-un lichid roșu, vâscos. Îmi apasă pleoapele, îmi lipește buzele, părul devine una cu scalpul, o formă neregulata iar oamenii, da, toți oamenii, dansează pe o muzică pe care eu nu o aud și totuși oamenii dansează, doar ca să -mi facă în ciudă, îmi zic, lichidul ăsta roșu mă împiedică să aud muzica, mă enervează de mor, mi-a intrat în toți porii lichidul ăsta roșu, ca să scap, încep să țip și să dau din mâini, și atunci cineva îmi întinde un pahar cu apă și două pastile. Le înghit și totul revine la normal.

Naufragiul

De jur împrejur sunt stânci, pietre, valuri, am mâinile sugrmate de alge vezi, puturoase, și-n gură simt un gust amar, de cafea veche, fiartă prea mult. Îmi simt capul prea mare, ochii prea stinsi, degetele prea reci, corpul prea greu, refuzând mișcarea, înlemnit într-o poziție ciudată, îngropat, dezgropat, spălat în cadenta valurilor și apoi abandonat. Undeva, dincolo de stânci, cântă un cocoș, sau poate doar strigă cineva „bețivul naibii”, sau poate am inventat totul, habar nu am pe ce lume sunt.

Gând

Știi? Mă strâng gândurile astea de mă sufoc. Uneori sunt atât de multe încât îmi vine să deschid fereastra, să scap de ele.

Dar, în realitate, gândurile nu au aripi. Zboară doar, de colo colo, în virtutea unui fenomen pe care nu l-am înțeles niciodată. Mi-a explicat odată, mai demult, cineva dar nu am reținut mare lucru. Era vorba de niște energii de nu știu care fel. N-am reușit niciodată să reproduc acea stare la comandă. vine când îmi e lumea mai dragă. De exemplu, când stau în pat și aștept să adorm, încep să număr oi sau cifre sau, pur și simplu, încerc să nu mă gândesc la nimic. E foarte greu să nu te gândești la nimic. Ar fi ca și cum nu ar mai fi. Mi-e frică să nu mai fiu. Probabil de aceea mă stâng merei gândurile de nu mai pot. Șase sute de calorii am consumat azi noapte doar încarcand să nu mă mai gândesc. Și tot n-am reușit.

Secretul

A promis să nu spună nimănui și s-a ținut de promisiune.
A luat un taxi până la gara. Apoi și -a cumpărat un bilet. Peronul 3, zona C. Avea trei ore până la plecarea trenului, și-a luat un hamburger și o cafea. După aceea s-a așezat pe o bancă de lemn, să privească. Oamenii, forfota lor. Trenul a plecat cu trei minute întârziere. Compartimentul era gol dar până la Constanța s-a umplut. Plaja era pustie, marea agitată. Cu atât mai bine. A scos scrisoarea din buzunar, a rupt-o în bucăți și a aruncat-o în valuri. Apoi s-a aruncat și el.