De prima îmi aduc aminte și azi. Era frumoasă, subțire, era fină și mirosea a parfum. Cu ea reușeam să mă dezbrac de mine, cel mai timid dintre băieții de șaptesprezece ani de pe Pământ. Datorită ei, puteam să fiu oricine. Cu a doua am petrecut cele mai fierbinți nopți ce mi s-au dat să fie. Eram în Veneția, era iarnă, aveam cizme de cauciuc în picioare și eram pierduți în mulțime.
De asta de acum nu reușesc să scap nicicum. Am cunoscut-o anul trecut, prin iunie, și de atunci mă tot aburește.
Am învățat mult, până și în weekend îmi toceam creierii încercând să înțeleg, apoi am iubit, oh, cât am iubit, iubeam cât îmi era ziua de lungă și seara, seara iubeam cel mai tare, mă durea de cât iubeam și, totuși, o luam mereu de la capăt și mă scufundam într-un somn fără de capăt în care visele erau frânturi, nu-mi dădeam seama de asta decât după ce mă trezeam și realizam că nu am înțeles nimic, și o luam de la capăt. Azi colecționez doar timbre, șervețele, insigne de pe vremea lui Pazvante și multe amintiri.
Ceasul sună la ora șapte fix, casc, mă dau jos din pat, dau drumul la filtru, mă spăl, trag o pereche de blugi pe mine. Apoi deschid fereastra, ies în balcon și privesc. Casele sunt altfel. Au acoperișuri de culoare mov, în formă de con. Străzile subt și ele altfel. Urcă dar nu coboară și, când ajungi să realizezi chestia asta, cade noaptea. Altfel sunt și felinarele, și oamenii și florile. În jurul lor se lasă o beznă deasă, de nepătruns. Altfel sunt bine. Umblă zvonul că n-am suferit.
Cinci minute la dreapta, cum o cotești după ceasul deșteptător, în direcția indicată de săgeata acului, dacă mergi pe cărarea îngustă preț de zece lei și cinzeci de bani, vei zări peștera care străpunge muntele. Acolo va fi fost să dai peste tine, așezat pe stânga, cu fața la stâncă, acolo va fi fost să uiți, să speri, să mergi mai departe, acolo se vor fi întâmplat toate, începând din acel moment în care vei fi realizat că ai uitat să pui ceasul să sune și acum ești mult prea departe ca să mai poți face ceva.
Cubul e mic și mor de frică. Simt cum mă ia, oare e normal să mă ia? E cald, îmi curge transpirația pe spate și palmele îmi sunt ude. Îmi vine să o iau la fugă, să ies, să respir, zgomotul ăsta mă omoară cu zile, zilele astea mi-am jurat să merg pe jos. Dar distanțele sunt mari, pașii mei sunt prea mici, e normal să-mi vină să sfâșii pereții ăștia de metal cu unghiile? Abia după o jumătate de oră au anunțat în difuzoare. Traficul metroului se va relua în cel mai scurt timp. E normal doamnă doctor?
Azi am luat forfecuta și mi-am tăiat unghiile până la carne. Când mi-a dat sângele, am început să plâng. Nu, nu de durere plângeam. De cele mai multe ori plâng din nimic. Unii îi zic depresie, alții plictiseală. Eu nu-i zic nicicum și-mi șterg lacrimile cu mâneca. Dacă n-ar bate clopotele, nici n-aș știi că trăiesc. În fiecare dimineață bat. Mai demult îmi plăcea să le ascult cum sună cu ochii închiși. Azi îmi rod doar unghiile și apoi număr. Un deget, două degete, mereu lipsește câte unul.
Mia are ochii verzi dar i s-a ars un bec. Cică o urmărește mereu unul. Nu-s pe toate undele, înțelegeți ce spun? Habar nu am cine e omul din fața mea. A apărut de nicăieri și acum îmi povestește despre nu știu ce bunică. Am încercat să-l întrerup de câteva ori dar povestea e lungă și el pare scufundat de tot. După vreun kilometru se oprește. Cică m-a confundat cu altcineva. Accept. Apoi, la prima intersecție o iau la fugă. Și tot fug și fug și nici urmă de Mia. Mi-au spus că vor fi efecte secundare.
Ai făcut nikel crom terasele, da? Mă bazez pe tine. Da, domnu’ Iancu, am pus lichid din acela cu miros de lăcrămioare. Și geamurile le-ai spălat, da? Da, domnu’ Iancu, să moară mana de nu dai cu capu’ din greșeală de curate ce sunt. Dar terasele le-ai făcut? Că-s cu vedere la vecinu ‘ cu piscină și copchil de 22 de ani care face chefuri în fiecare sâmbătă. Care piscină domn’ Iancu? Să moară mama de știu despre ce vorbești. Aia de la trei.
În acel moment am realizat că am încurcat etaju’.
Nu-mi mai amintesc de toți. Leganul ne ținea. Douăzeci și cinci, plus un câine. O corcitura frumoasă culeasa din containerul de gunoi. Alina sărea cel mai bine coarda, Ileana făcea roata perfect, Cristina cânta la chitară, Claudia nu știa să piardă, Vlad avea mereu noroi pe sub unghii, lui Mircea îi era frică de întuneric, pe Corina o strigau în casă la șapte, Victor era deja bădăran, Radu era îndrăgostit de Lumi, Laura era cea mai frumoasa fata.Apoi am crescut și-am început să uit.
Treizeci de ochi mă privesc curioși, opt acuzator, doar zece mă înțeleg, o sută de degete arată spre mine cu ură, așteaptă, tremură, cer, o sută altele m-ar strânge în brațe dacă ar putea, doar patruzeci sunt complet indiferente, astea mă dor cel mai tare, indiferența lor mă sfâșie, le dau dreptate tuturor, mi se rupe sufletul când mă gândesc, fac în fiecare zi fac tot ce pot, am unghiile roase și degetele roșii, până la sânge tot încerc. Și totuși, continui. De când mă știu, imaginația mea a născut doar monștri.
Abisuri 