Lună: aprilie 2021

Odată, mai demult, am hotărât să dormim în cort, sub prunul bătrân din curtea ei. Ea era prietena mea cea mai bună, mie îmi era silă de melci. Era plin de melci la mine în grădină și, cu toate că melodia pe care le-o cântam ca să-și scoată coarnele era duioasa și semăna al naibii de tare cu „trei iezi cucuieți”, creaturile acelea inofensive care-și cărau casa în spinare îmi dădeau o senzație de silă. Nu aveam voie să pronunț cuvantul, suna urât din gura unui copil de zece ani. Dar îl gândeam.

Sila era palpabila, când vedeam vreun melc prin grădină simțeam cum îmi cresc dare pe spinare. De câteva însă, am reușit să trec peste sila aceea groaznică organizând concursuri de melci. Cel mai greu era să-i adun. Erau multi, îi găseam la tot pasul, dar, îmi era silă să-i ating. Îi apucam cu două degete, cu ochii închiși, și-i aruncam în plasă. Uneori cochiliile lor se ciocneau și atunci, în mod ciudat, îmi făceam griji pentru ei. Să nu le fi distrus casa, îmi ziceam. Când terminam de adunat melci, luam un băț și trăgem o linie pe pământ, îi așezam pe toți în spatele liniei, și apoi dădeam startul. Melcii porneau întotdeauna strâmb. Nu cred să fi fost vreodată unul care să fi terminat cursa. Dar îmi plăcea să-i ameninț că vor sfârși în tocanita. N-am reușit niciodată să mă țin de cuvânt.

Ideea cu cortul ne-a venit din plictiseală. Nu erau prea multe lucruri de făcut pe atunci. Era vară, era cald, era vacanță, m-au lăsat ai mei să mă duc. Mama avea încredere în mine, eram cuminte, aveam note mari, eram premianta și mergeam la olimpiade. În plus, nu dormisem niciodată în cort. Sub pruni mai stătusem dar nu mult că-mi era frică de urechelnite. Auzisem cândva o poveste în care urechelnitele îți cădeau în păr și-ți invadau urechile. De fiecare dată când se întâmpla să mă așez sub prunul bătrân din grădină, mă treceau fiori prin urechi. Aveam senzația certă, aproape palpabila, că un stol întreg de urechelnite săpau coridoare infinite în urechile mele.

În cort, era altceva. Nu aveau decât să sape culoare infinite pe pânza rezistenta a cortului. La noi în cort va fi cald și bine și noi vom fi atât de fericite încât vom ignora totul. În realitate a fost al naibii de frig, din prun căzusera o groază de urechelnite și, de jur împrejurul cortului, până dimineață crescuse un cartier întreg de melci. Dar asta nu conta pe vremea aceea.

Abia după vreo douăzeci de ani am aflat că există locuri unde melcii chiar se mănâncă. Și mult timp după, am realizat cât de grea le este casa din spinare.

Paul e încă mic, nu înțelege. Uneori îi spun, uite, vezi baloanele alea? Vezi cât de sus zboară? Cât de libere sunt? Așa ai putea fi și tu, așa îmi spuneai și tu odată arătându-mi, pe rând, un balon verde, apoi unul albastru, cel roz era cel mai sus, mi-am făcut atunci palma căuș ca să-l pot vedea, da, de sus noi păream mici, așa credeam, și-ți spuneam că cel mai mult îmi plăcea galbenul și apoi râdeam, nu-mi imaginam niciodată cât de ușor se poate sparge un balon dar Paul e încă mic și nu înțelege.

Mâncam pietricelele cu o lingură de lemn pe care o furam din bucătărie când bunica era ieșită în poartă să vorbească una alta cu vecina din deal. Înainte să le mănânc, adăugam puțină iarbă, câteva frunze de păpădie și o cochilie veche de melc pe care o luam din curtea din spatele casei, vara, când soarele dogorea mai tare. Uneori nu găseam melci și atunci adăugam un pumn de furnici pe care le presăram uniform.

Într-o zi au asfaltat strada și s-au terminat pietrele. De atunci mi-e frică de melci.

Părinții ei locuiau la bloc, dormeau în sufragerie și-și doreau foarte mult să se fi născut în altă țară. Bunicii ei dormeau în camera de lângă sufragerie. Era greu pe vremea aceea, totul era la rație, uleiul, făina, untul, fericirea, gazul, curentul, cozile erau multe și lungi, oamenii trăiau printre picături, visau printre picături, se iubeau printre picături, nășteau printre picături.
Ea ar fi putut fi o decrețică fermecătoare dar n-a fost să fie. Nu a durut-o, era mult prea mică. Pe ei și azi îi doare.

Telefonul era fix, avea carcasa portocalie și era așezat la capătul patului, pe o bucată de etamină cusută în roșu și neagru. Apăruse la noi în casă după multe pachete de cafea boabe și săpunuri Lux, la vreo zece ani buni după televizorul Diamant, în formă de dulap, pe care mama îl acoperea cu un fel de dantelă făcută în casă pe care bunica o spăla de două ori pe an, de Paști și de Crăciun, la cișmeaua din grădină, că apă în casă n-am avut decât odată ce s-a terminat. Oamenii o numeau Epoca de aur dar se înșelau.

Cel mai tare i-a plăcut de Ina lui Flaviu, începând din printr-a cincea, când Flaviu s-a mutat la noi în clasă, până mult mai târziu, mult după, sunt convinsă că, dacă ar recunoaște cu mâna pe inimă, chiar și azi, atât de departe de atunci și acolo, Flaviu mai simte ceva pentru Ina, fluturii aceia care-i scomoneau matele când apărea Ina și îl făceau să uite că nu are în față decât un chip de porțelan frumos pictat dar gol pe dinăuntru.

Inei îi plăcea să se joace cu sentimentele celor multi care rămâneau lipiți de zâmbetul ei, râdea cu ei ca o felina în călduri și le întorcea spatele, doar ca să -i întărate le întorcea spatele și decidea să nu-i mai audă, să nu-i mai vadă și mă vedea doar pe mine, mă auzea doar pe mine, eu simțeam că se folosește doar de prezența mea alături de ea, doar așa trebuia să -i fie indiferența fața de băieții aceia cu inimile zdrobite, autentică, dar eu știam că-i doar un joc fals, vorbea cu mine doar de ochii aceia care-i sfredeleau făptura, eu știam că-s un biet figurant fără drept de replică constrâns să-i facă pe plac bunicii să stea prin preajma Inei, eu știam și continuam să-mi respect promisiunea făcută dar acele inimi frânte nu știau, în acele momente nu le stătea capul la introspecții fine, în acele momente mă transformam în inamicul public numărul unu, dușmanul lor de moarte, zidul apărut de nicăieri în calea fericirii lor alături de Ina, și atunci, când realizau că exist acolo, începeau să arunce în mine cu toată ura acumulată, cu toate frustrările născute din indiferența Inei fata de ei.

Eu tăceam, mereu tăceam, răpusa de răutatea din spatele cuvintelor și îmi venea, de fiecare dată, să închid ușa, să nu audă vecinii, dar strada nu avea ușă și eu aveam o promisiune de respectat față de bunica

Mergeam printre urmele pașilor ei și eram în extaz. Uneori greșeam și o luam pe arătură. Zicea că-i moartă după roșu și moartă după tocuri. Ziceam că o înțeleg dar o minteam. Nu știam s-o mint. Era încălțată în niște cizme verzi, de cauciuc, și mirosea a dior amestecat cu porumb copt pe jar. Îmi reproșa că nu știu să visez și se lega la șireturi. Știam să-mi imaginez lucruri, doar că eram mult prea timid. N-am putut niciodată s-o uit.

Un câmp întreg de cartofi ne privea ciudat.

Dar îi vreau atât de tare, chiar mai mult decât păpușa aia cu părul negru și rochița verde îi vreau. Așa îi spunea mamei ei de fiecare dată când treceau pe acolo, prin fața vitrinei. Erau roșii, de lac, și aveau o cataramă aurie și niște tocuri pătrate, perfecte. Niciodată nu se putea. Ba nu erau de mărimea potrivită, ba aveau un mic defect, ba una, ba alta. Dar ea știa că toate erau doar minciuni. Îi dădeau lacrimile când le auzea.

Când a reușit să și-i permită a fost însă prea târziu. Purta deja 37.

Acum era prea târziu să mai facă ceva. Și doar îi spuseseră să nu se ducă. Era deja târziu, era întuneric și era frig. Primăvara asta fusese capricioasă, abia de-i venise să renunțe la cizme. Și totuși, ea nu-i ascultase. Așa îi stătea în fire, să nu asculte decât de ce îi spunea vocea ei interioară. Și vocea îi șoptise că trebuia să meargă. Când ajunsese, bătuse la ușă și o voce groasă o invitase să intre. Apoi i se rupsese filmul. Undeva, departe, o voce îi șoptea să nu -și murdărească pantofi roșii, cu șireturi.

Îmi place să-i aud vorbind. Stau la masa din grădină și vorbesc despre mine. Și bune, și rele. Eu?
Eu sunt un colectionar înrăit. Am colecționat, pe rând, pixuri, gume de șters, timbre, șervețele, întâmplări ciudate. De o vreme încoace, colecționez doar proști. Prostul care vorbește ca să se afle în treabă, prostul care habar nu are dar are întotdeauna păreri, prostul care nu mă cunoaște personal dar mă iubește sau mă detesta, prostul limitat de propria lui realitate. De azi m-am decis să nu mai colecționez nimic.