Lună: octombrie 2022

M-a fiert timp de trei ore, la foc continuu. Apoi și-a aprins o țigară, a deschis larg geamul și și-a făcut o cafea. Nu mai putea. Te crezi neprihănita, m-a întrebat. Te înșeli. Nici cu apă amestecată cu clor nu ies petele din tine. Ești o mizerabila, asta ești. Apoi și-a mai aprins o țigară și și-a mai făcut o cafea. Ești o jegoasa, asta ești, o jegoasa nenorocita care-mi macină unghiile. O să te storc până la ultimul strop. Rufa ce ești. Nouăzeci de zile am stat apoi la uscat.

Acum nouăzeci de zile ne-am întâlnit. Măi, îmi zice, dacă nu vrei, nu e absolut necesar. Se foieste pe scaun când zice asta. Îmi mai torn niște cafea și-i zic că-i ok, trebuie să-mi dovedesc mie că pot. Tu știi cel mai bine, îmi zice. Dar, să știi că există și alte soluții. Se ridică și se duce la fereastră. Știu, îi spun, dar asta mi se pare cea mai simplă. Și cea mai rapidă. Înțelege. Zice că acum trebuie să plece. Îmi strânge mâna și-mi trage scaunul de sub picioare. N-am apucat să-i mulțumesc.
(504)

Nouăzeci de zile am stat cu ochii lipiți de tavan, sperând că o să ne spună cât de frumoși suntem toți, priviți de sus. Eu, mama, pisoiul. Nu ne-a mai spus. De vreo trei luni nu mai putea să-și pieptene singura părul. I-am tăiat eu cozile, strâmb. Dar nu s-a supărat, a spus că, oricum n-o s-o mai placă nimeni. Într-o zi mi-a spus că, priviți de sus, suntem foarte frumoși. Eu, mama, pisoiul. Înainte să plece de tot, mi-a spus să nu care cumva să-i mai aprindem vreodată o lumânare. M-am ținut de cuvânt.

Dă la o parte tăciunele cu vârful unghiei mici . Nu, nu te impiedica de pietre, scopul pietrelor nu este scopul tău. Treci peste fum, alungă focul, scoate tăciunele cu vârful unghiei mici, alege mâna care trebuie. Încearcă !

Acesta este infinitul acela de cuvinte nespuse. Sentimentul acela cu S mare. Cât se poate de mare. Mai mare decât mult mai marele marilor. Aceasta este firimitura aceea căzută între pietrele acelea mici şi multe. Firimitura aceea căzută pe o scară de lemn bătut de ploi.

Mă luptam cu inerţia oamenilor, îmi scoteam sabia, o ascuţeam, o fluturam în stânga şi în dreapta, mă făceam că atac oamenii în inerţia lor, oamenii curgeau la vale, oameni şi pietre, apă scursă printre săbii şi pumni, eu Hercule, ei Lycaon.

Mă dureau pumnii, mă dureau braţele, mă strângeau principiile, dădeam principiile la o parte cu forţa gândului, mă piscau concepţiile, trăgeam de oamenii călcând peste ei, peste pietre, peste apă, mă simţeam scursă odată cu ei, purtată de inerţia valului precum stropul purtat de vânt, mă simţeam absorbită de grupul oamenilor invinşi de inerţia proprie, grupul creştea, eu scădeam, mi se micşorau pumnii, mi se rătăceau ideile, muream puţin cate puţin în lupta cu inerţia oamenilor, mă lăsam purtată de adevărul oamenilor, adevărul meu se topea încet în adevărul oamenilor, îmi topeam sabia şi zâmbeam fals, oh, tu erou fără nume, oh, tu anonim înecat în mulţime, priveşte-mă, sunt aici, un procent nesemnificativ, un pumn în plus sau în minus, eu eroul fără nume, tu eroul fără nume, noi eroii fără nume, două destine întretăiate, două căi perpendiculare.

Uneori mă simt elefant. Îmi simt degetele jucăușe cum mă pișcă dintr-un capăt în celălalt. În astfel de momente, mă înfierbânt odată cu trecerea clipelor. Uneori mi se întâmplă chiar să plesnesc. Atunci îmi apar pete roșii pe obraz pe care le acopăr, de fiecare dată, cu degete răsfirate de la un ochi în jos.

Uneori mă simt elefant și atunci îmi rămân toate cuvintele în gât și mă râcâie lipsa timpului până la măduvă, îmi face găuri mari și negre pe care le acopăr cu regrete.

Stăteam sub viţa bătrână şi îl ascultam. El privea paharul cu picior şi-mi spunea că un pahar mai merge. Că aşa îi spusese doctorul. ”Un pahar pe zi merge”.

Îl inspira vinul, între două înghiţituri îmi povestea. Oameni, locuri, fapte. Toate îl inspiraseră. Se jucase toată viața cu ele, inventând poveşti.

Cocuţa îşi dobândise eticheta de „proasta clasei” fără mare dificultate. Numai prin faptul că exista aşa cum numai ea ştia să existe, abătută de grijile şi tristeţile celorlalţi, adaptată la un cotidian dictat de egoismul unor adulţi mult prea prinşi în jocul de-a perpetuă seducţie, Cocuţa era un accesoriu obligatoriu moştenit prin sentinţa de divorţ şi acceptat în lipsă de altceva.