Cocuţa îşi dobândise eticheta de „proasta clasei” fără mare dificultate. Numai prin faptul că exista aşa cum numai ea ştia să existe, abătută de grijile şi tristeţile celorlalţi, adaptată la un cotidian dictat de egoismul unor adulţi mult prea prinşi în jocul de-a perpetuă seducţie, Cocuţa era un accesoriu obligatoriu moştenit prin sentinţa de divorţ şi acceptat în lipsă de altceva.
Era slabă şi privea lumea trist de la înălţimea celor 7 ani şi un pic prin nişte ochi negri, mai întotdeauna abătuţi. Hainele îi erau ponosite, probabil recuperate din generaţie în generaţie. Copiii erau cruzi cu ea, o cruzime neasumată încă la acea vârstă fragedă. O cruzime, însă, completă : de dis-de- dimineaţă când cursurile începeau şi până patru ore după, când clopoţelul anunţa, într-un sfârşit, marginea superioară a unui calvar abia la început.
Cocuţa locuia undeva pe o coamă de deal, în mijlocul unei livezi de nuci bătrâni. O unică camera întunecată cu un singur pat, așezat nu foarte departe de chiuvetă şi de o masă simplă, cu 2 scaune.
În general se descurca cum putea, culegând resturi de iubire paternă între două partide de seducţie, bucurându-se doar de după amiezile la umbra nucilor. De mâncat mânca când mai rămânea câte ceva, între cele 2 scaune. În rest supraviețuia la umbra nucului bătrân.
Cocuţa a fost prietena mea timp de o lună. Eram colege de clasă de ceva vreme dar mi-a trebuit mult timp să mă pot lepăda de aparenţele şi de răutăţile celorlalți.
Am învăţat de la ea cât de profundă şi autentică poate fi simplicitatea detestată de ceilalţi: e de ajuns o livadă de nuci și o pereche de ochi negri şi trişti îndreptăţi spre cer.
Cocuţa nu a rămas mult timp „proasta clasei”. Alții au hotărât pentru ea : copilăria durase deja infinit de mult.
Cocuta a fost prima mea lecție de viață. De atunci mă tot vindec.
Abisuri 