Noi să fim sănătoşi !

Odată te-a ciupit ceva, nu ştiai exact ce, nu ştiai exact cum, presupuneai doar când, undeva între buruiana numărul unu’ şi buruiana număru’ doi, aveai nişte mănuşi albe, cu degete subţiri, material de calitate inferioară, pânză îmbâcsită de noroi, nu simţisei înţepătura, obeservasei doar locul, câteva ore bune după şi simitisei, da, mai ales simţisei veninul împrăştiindu-se câte puţin la fiecare atingere, atingerile tale erau dese, apăsate, nervoase, supărate parcă pe toată tagma buruienilor, toată tagma ploilor fără de cap, te atingeai fără să vrei, raţiunea dobarâtă de instinct, priveai „urma” şi-ţi continuai atingerea sorbind din berea rece „de mâine mă las” îmi spuneai şi eu încercam să te cred, nu te credeam, nu puteam să trec de ramura de sus a buruienii, te atingeai şi rădeai a pagubă, zâmbet forţat, văzuseşi multe, două accidente grave, doi-trei doctori nepăsători, o venă spartă de o asistentă în formare sau poate deja formată, doar nepăsătoare, tu rădeai a pagubă şi sorbeai din berea rece „noi să fim sănătoşi” îmi spuneai şi eu nu te credeam, nu puteam să te cred, prea multe buruieni, prea multă nepăsare.

N-a fost să fie

N-a fost să mă caţăr pe un nor şi să trag apa, a fost să cadă singură, pic cu pic, mai întâi o stare plată, apăsătoare, un nor făcut plăcintă, picat din întâmplare – sau poate nu chiar din întâmplare? – sub roţile unei maşini ce trecea taman atunci pe strada în pantă „Ai văzut că i-au şters dungă ? Cum cine ? Ploile”, şi apoi supt până la ultima picătură de diverse dorinţe mâzgălite pe o coală A4 refolosită – îi ghiceam ceva desene vechi, un fel de schiţe făcute „la inspiraţia momentului agrementat de o tărie sută la sută bio”.

Continuă lectura

Mai e puţin şi se face ziuă

Mă îndop cu seara pe stomacul gol, între două îmbucături strivesc un ţânţar „unul mai puţin” mi se şopteşte tandru, aprob, mestec mai departe, gânduri, stele, zile, nopţi, undeva nu foarte departe se aud trenuri, număr vagoanele şi nu-mi ies la număr, mai iau o îmbucătură, încep de la zero spre celălalt capăt, e un tren marfar dincolo de un peron ros de timp, „ce de vremuri” îmi spun strivind stele după stele între două nopţi, e o linişte turbată dincolo de nori, zboară lilieci în stoluri străvezii măcinând posibilităţi, le ignor pe rând pe toate, posibilitatea numărul unu o elimin în lipsa de dovezi, posibilitatea numărul doi o las deoparte, posibiliatea numărul trei … posibilitatea numărul trei n-o mai pun la scoteala, m-am plictisit deja de atâtea posibilităţi, simt gardul negrul şi corcoduşele galbene între doi lilieci negri trece seara, trec trenuri cu vagoane colorate, trec sunete de tot felul, trec şi eu cu îmbucături cu tot, cu ţânţari striviţi şi şoapte tandre cu tot, cu stoluri de lilieci negri cu tot.
Mai e puţin şi se face ziuă.

Povestesc emoţii

Era un film filmat de aproape, de foarte aproape, atât de aproape încât fiecare linie părea rid şi fiecare rid părea lacrimă. Era un film – potret, un portret bleu cu nuanţe bleu, cu riduri bleu, cu zâmbete, da, din când în când cu zâmbete bleu. Era un film în care personajele îmbătrâneau odată cu părul iar părul, odată coc devenea deodată coadă şi, odată coadă, părul nu mai devenea nimic. Era un film în mai multe acte. primul act, căutarea, al doilea act, despărţirea.
Era un film cu mijlocul divizat în două acte, un film despre lacrimi şi din când în când despre zâmbete abia iţite în colţ de gură. Şi da, era un film despre dragoste, despre nişte fete şi apoi despre nişte femei, despre singurătatea căutării eu-ului, despre regăsirea eu-ului, despre pierderea eu-ului. Era un film doar în aparenţă lung, era un film despre viaţă, o viaţă în două capitole şi un aproape sfârsit de fapt început, era un film în nuanţe de bleu, scene de sex torid, aproape, foarte aproape, o intimitate non-obscenă, o intimitate aproape normală, cearceaf bleu intens, perne bleu-cer, covor bleu-mare. Era un film despre singurătate, o singurătate în două acte, primul act căutarea, al doilea act regăsirea. Continuă lectura

Poate nu fix la fel dar sigur pe urmă

Şi pe mine mă inspiră marea, cam în acelaşi fel, desigur, nu fix acelaşi, dar nu foarte departe de adevăr. Şi eu mi-am fotografiat capitolul în curs în dreptul soarelui în curs, în faţa valului în curs in ziua in curs, fix in secunda deja trecută, asfintită. Şi pe mine mă transpune marea. În ceva ieşit din comun, o chestie aşezată la margine de secol urmărind spuma la lupă şi viermii sub scoici.

Continuă lectura

Aşa îmi vine câteodată

Îmi vine să va iau la palme pe toţi, să vă tăvălesc prin aburul serii, să va agăţ în cuiul uliţei, să va umpleţi de praf, să vă bat în cap cu un soare pufos, cu dinţi de ciocolată şi zâmbet mult prea larg pentru luna lui cuptor, îmi vine să vă dau în cap cu toate iluziile, una câte una, una după alta, de la cea mai mică, mică de tot, până la ultima, iluzia ultima, capacul iluziilor, utopia gurii căscate la cer în aşteptarea ploii, turbarea ochilor larg deschişi în faţa norilor negri, de ploaie, îmi vine să vă trag la răspundere în ordine alfabetică, să va demonstrez negru pe alb că gura târgului adevăr grăieşte, îmi vine să vă deschid ochii larg, cât o lume şi să va las până v-o veni mintea la cap, îmi vine să vă iau toţi pereţii, să vă las aşa, de capul vostru, voi cu capete cu tot într-un lan de grâu, voi cu capete cu tot, cu ţânţari cu tot, voi cu bubele voastre întinse pleaşcă una lângă altă, îmi vine să va iau toate alifiile să vă las asa, dezgoliţi de remedii, să simţiţi mâncărimea până la os, îmi vine să azmut stâncile pe voi, valurile pe voi, pietricelele fine pe voi, îmi vine să dau în voi cu arici de mare, cu meduze moarte purtate de curenţi turbaţi, îmi vine să vă aburesc măştile cu aburul serii, să va las să vă credeţi vânt, să va simţiţi buric, să va arătaţi tanc.

Îmi vine să nu fiu ca voi.

(Dincolo de aparenţe)

Fără doar şi poate

Îi spuneam să nu mai numere norii, norii existau în pofida tuturor calculelor, tuturor stărilor, tuturor vremurilor. Stătea preţ de o secundă şi nu mai număra norii, îşi pierdea puţin, doar puţin şirul învăluind ziua într-o privire uscată, apoi sorbea gros din cafeaua tare – două linguriţe cu vârf – şi îşi relua norii de unde rămăseseră.

Continuă lectura

Citesc doar titluri şi îmi pare rău

Oamenii pleznesc minutele cu dosul ideilor în formare şi minutele scapă din timp pleznite de dosul ideilor în formare. Timpul nu mai are timp, oamenii citesc doar titluri formându-şi propriile idei cu care, odată formate, pleznesc timpul scurgându-şi minutele. Şi tot aşa, cercul vicios al lipsei de timp, al timpului comprimat într-un minut uriaş, încă ne-scurs.

Continuă lectura