Ţi-a intrat mentalitatea la apă
Iniţial o mânecă, imediat după
Tot restul
Depăşit de situaţie
Căutai o lupă
O stergeai de praf
O puneai pe nas
Căutai nasturii
Cu mâneci cu tot
Ţipai cât te ţineau plămânii
„Jaf la drumul mare”
Lună: iulie 2014
Noi să fim sănătoşi !
Odată te-a ciupit ceva, nu ştiai exact ce, nu ştiai exact cum, presupuneai doar când, undeva între buruiana numărul unu’ şi buruiana număru’ doi, aveai nişte mănuşi albe, cu degete subţiri, material de calitate inferioară, pânză îmbâcsită de noroi, nu simţisei înţepătura, obeservasei doar locul, câteva ore bune după şi simitisei, da, mai ales simţisei veninul împrăştiindu-se câte puţin la fiecare atingere, atingerile tale erau dese, apăsate, nervoase, supărate parcă pe toată tagma buruienilor, toată tagma ploilor fără de cap, te atingeai fără să vrei, raţiunea dobarâtă de instinct, priveai „urma” şi-ţi continuai atingerea sorbind din berea rece „de mâine mă las” îmi spuneai şi eu încercam să te cred, nu te credeam, nu puteam să trec de ramura de sus a buruienii, te atingeai şi rădeai a pagubă, zâmbet forţat, văzuseşi multe, două accidente grave, doi-trei doctori nepăsători, o venă spartă de o asistentă în formare sau poate deja formată, doar nepăsătoare, tu rădeai a pagubă şi sorbeai din berea rece „noi să fim sănătoşi” îmi spuneai şi eu nu te credeam, nu puteam să te cred, prea multe buruieni, prea multă nepăsare.
N-a fost să fie
Mutat aici
Mai e puţin şi se face ziuă
Mutat aici
Povestesc emoţii
Era un film filmat de aproape, de foarte aproape, atât de aproape încât fiecare linie părea rid şi fiecare rid părea lacrimă. Era un film – potret, un portret bleu cu nuanţe bleu, cu riduri bleu, cu zâmbete, da, din când în când cu zâmbete bleu. Era un film în care personajele îmbătrâneau odată cu părul iar părul, odată coc devenea deodată coadă şi, odată coadă, părul nu mai devenea nimic. Era un film în mai multe acte. primul act, căutarea, al doilea act, despărţirea.
Era un film cu mijlocul divizat în două acte, un film despre lacrimi şi din când în când despre zâmbete abia iţite în colţ de gură. Şi da, era un film despre dragoste, despre nişte fete şi apoi despre nişte femei, despre singurătatea căutării eu-ului, despre regăsirea eu-ului, despre pierderea eu-ului. Era un film doar în aparenţă lung, era un film despre viaţă, o viaţă în două capitole şi un aproape sfârsit de fapt început, era un film în nuanţe de bleu, scene de sex torid, aproape, foarte aproape, o intimitate non-obscenă, o intimitate aproape normală, cearceaf bleu intens, perne bleu-cer, covor bleu-mare. Era un film despre singurătate, o singurătate în două acte, primul act căutarea, al doilea act regăsirea. Citește în continuare „Povestesc emoţii”
Poate nu fix la fel dar sigur pe urmă
Şi pe mine mă inspiră marea, cam în acelaşi fel, desigur, nu fix acelaşi, dar nu foarte departe de adevăr. Şi eu mi-am fotografiat capitolul în curs în dreptul soarelui în curs, în faţa valului în curs in ziua in curs, fix in secunda deja trecută, asfintită. Şi pe mine mă transpune marea. În ceva ieşit din comun, o chestie aşezată la margine de secol urmărind spuma la lupă şi viermii sub scoici.
Citește în continuare „Poate nu fix la fel dar sigur pe urmă”
Aşa îmi vine câteodată
Mutat aici
Tu existai în pofida tuturor
Te îndopai cu prostia peştilor eşuaţi la ţărm, tu cel fără de griji, tu cel fără de direcţie stabilită în prealabil, tu mai presus de toţi alţii, singurul cunoscător al adevărului unic, suma tuturor adevărurilor împărţită la un mereu acelaşi număr, tu numărul par, parul aruncat la întâmplare, peştele lovit de par şi eşuat la mal.
Fără doar şi poate
Îi spuneam să nu mai numere norii, norii existau în pofida tuturor calculelor, tuturor stărilor, tuturor vremurilor. Stătea preţ de o secundă şi nu mai număra norii, îşi pierdea puţin, doar puţin şirul învăluind ziua într-o privire uscată, apoi sorbea gros din cafeaua tare – două linguriţe cu vârf – şi îşi relua norii de unde rămăseseră.
Citesc doar titluri şi îmi pare rău
Oamenii pleznesc minutele cu dosul ideilor în formare şi minutele scapă din timp pleznite de dosul ideilor în formare. Timpul nu mai are timp, oamenii citesc doar titluri formându-şi propriile idei cu care, odată formate, pleznesc timpul scurgându-şi minutele. Şi tot aşa, cercul vicios al lipsei de timp, al timpului comprimat într-un minut uriaş, încă ne-scurs.
Abisuri 