Mă îndop cu seara pe stomacul gol, între două îmbucături strivesc un ţânţar „unul mai puţin” mi se şopteşte tandru, aprob, mestec mai departe, gânduri, stele, zile, nopţi, undeva nu foarte departe se aud trenuri, număr vagoanele şi nu-mi ies la număr, mai iau o îmbucătură, încep de la zero spre celălalt capăt, e un tren marfar dincolo de un peron ros de timp, „ce de vremuri” îmi spun strivind stele după stele între două nopţi, e o linişte turbată dincolo de nori, zboară lilieci în stoluri străvezii măcinând posibilităţi, le ignor pe rând pe toate, posibilitatea numărul unu o elimin în lipsa de dovezi, posibilitatea numărul doi o las deoparte, posibiliatea numărul trei … posibilitatea numărul trei n-o mai pun la scoteala, m-am plictisit deja de atâtea posibilităţi, simt gardul negrul şi corcoduşele galbene între doi lilieci negri trece seara, trec trenuri cu vagoane colorate, trec sunete de tot felul, trec şi eu cu îmbucături cu tot, cu ţânţari striviţi şi şoapte tandre cu tot, cu stoluri de lilieci negri cu tot.
Mai e puţin şi se face ziuă.