Îmi vine să va iau la palme pe toţi, să vă tăvălesc prin aburul serii, să va agăţ în cuiul uliţei, să va umpleţi de praf, să vă bat în cap cu un soare pufos, cu dinţi de ciocolată şi zâmbet mult prea larg pentru luna lui cuptor, îmi vine să vă dau în cap cu toate iluziile, una câte una, una după alta, de la cea mai mică, mică de tot, până la ultima, iluzia ultima, capacul iluziilor, utopia gurii căscate la cer în aşteptarea ploii, turbarea ochilor larg deschişi în faţa norilor negri, de ploaie, îmi vine să vă trag la răspundere în ordine alfabetică, să va demonstrez negru pe alb că gura târgului adevăr grăieşte, îmi vine să vă deschid ochii larg, cât o lume şi să va las până v-o veni mintea la cap, îmi vine să vă iau toţi pereţii, să vă las aşa, de capul vostru, voi cu capete cu tot într-un lan de grâu, voi cu capete cu tot, cu ţânţari cu tot, voi cu bubele voastre întinse pleaşcă una lângă altă, îmi vine să va iau toate alifiile să vă las asa, dezgoliţi de remedii, să simţiţi mâncărimea până la os, îmi vine să azmut stâncile pe voi, valurile pe voi, pietricelele fine pe voi, îmi vine să dau în voi cu arici de mare, cu meduze moarte purtate de curenţi turbaţi, îmi vine să vă aburesc măştile cu aburul serii, să va las să vă credeţi vânt, să va simţiţi buric, să va arătaţi tanc.

Îmi vine să nu fiu ca voi.

(Dincolo de aparenţe)