Şi pe mine mă inspiră marea, cam în acelaşi fel, desigur, nu fix acelaşi, dar nu foarte departe de adevăr. Şi eu mi-am fotografiat capitolul în curs în dreptul soarelui în curs, în faţa valului în curs in ziua in curs, fix in secunda deja trecută, asfintită. Şi pe mine mă transpune marea. În ceva ieşit din comun, o chestie aşezată la margine de secol urmărind spuma la lupă şi viermii sub scoici.
Nu foarte departe se aude – în general – ecoul apei măcinând stâncile… Şi pe mine mă inspiră crăpăturile stâncilor, fix pe diagonala cea mare, fix pe direcţia razei. Şi pe mine mă atrage valul, un şezlong albastru aşezat pe buza malului, o carte deschisă la capitolul anterior, niciodată nu-mi găsesc pagina, detest paginile îndoite cu sufletul la gură, colturile mototolite, şi pe mine mă atrag spusele malului la gura valului, le sună literele atât de adânc încât uit până şi de vânt, până şi de soare, mă apucă crema de degetul arătător şi mă unge, un strat nu foarte gros, alb şi aproape pufos, dau pagină cu pagină cu degetul celeilalte mâini, inchid ochii şi rezum cuvintele. Îmi plac gândurile rezumate într-o senzaţie, acum îmi aduc doar aminte, luasem notiţe în emisfera stângă, cea dreaptă era ocupată cu număratul minutelor, orelor, zilelor, erau atât de multe de numărat, eu nu credeam în numere şi totuşi descreşteam fără să vreau, ore, kilometrii, tradiţii, oameni…
Şi pe mine mă inspiră marea, ieri am pus piatră peste piatră şi am agăţat senzatia ultimei zilei de nisipul pietros, erau atât de multe pietre, extrem de multe pietre nefolosite, ce risipă de aduceri aminte …
Şi pe mine mă inspiră marea, poate nu fix la fel dar sigur pe urmă.
Abisuri 
și eu am ținut odată o scoică pe bibliotecă până când a făcut viermi. l-am ascultat cum a ținut un discurs inspirațional.
Eu am refuzat sa-i fur marii splendoarea, eu am profitat doar de ea cu scop venit pe urma.
curge cu mări zilele astea şi nu mai ştiu unde să mă ascund până o să treacă.
și eu am ținut odată o scoică pe bibliotecă până când a făcut viermi. l-am ascultat cum a ținut un discurs inspirațional.
se pare că mă bâlbâi.
Nu-i bai, spune pana cand trece mesajul, adica pana cand se prinde.
Eram prea emoționant să zic aşa.
Nu se vede 😉
Ba.Uite ce haos e!
Păi de regulă când mă emoționez nu se vede, se simte.
Am avut privilegiul sa-l cunosc pe Geo Bogza, un povestitor desavarsit si un scriitor ignorat de „gloata”. Intr-un an la mare la Eforie, acolo unde locuia la o vila a „scriitorilor”, cand intram amandoi in mare, fiind un Darwinist convins(eu NU), incerca sa-mi descrie modul cum viata a aparut in mare si cum s-a tot raspandit in lume…Descrierea esta incantatoare. Intre timp noi tot intram in adancul ei…Cand apa ne-a ajuns aproape de gura ultimele sale cuvinte au fost…”N-ai impresia ca atunci cand intri in mare te duci in …”aia” a matii ?!…
Am avut si eu privilegiul. Sa-l citesc. Ce stil ! In rest… marea si senzatiile ei… nu-i una la fel. Oamenii sunt atat de diferiti si senzatiile la fel. Lumea e minunata nu?
Este miracolul miracolelor, este misterul misterilor, este IUBIRE…este TOTUL in TOT…fara cuvinte…