Să zicem că se poate orice, de la convigerea fiecăruia în dreptatea proprie până la lăcătele auto-impuse, vizibile sau nu pe care fiecare le purtăm cu ştiinţă sau cu mai puţină ştiinţă. Să zicem că orice propunere e acceptată atâta vreme cât îşi respectă propria verticalitate, să zicem că, verticali în dreptăţile noastre ne trezim deodată în contradicţie unii cu alţii, tu cu dreptatea ta, eu cu dreptatea mea, el, ea cu dreptăţile lor. Să zicem că există o vârstă interioară de la care începând originea unor anumite concepte isi pierde sensul, să zicem că eu nu sunt încă la vârsta aceea, să zicem că eu doar constat că unii ajung mai repede la vârsta aceea.
Să mai zicem că convingerea unora smulge de la rădăcina cuvântul altora, să zicem că eu, constatând doar o oarecare divergenta cu o anumita convingere decid să fac precum sugerează însăşi convigerea, să-mi tai cuvintele singură, nu, nu pentru că nu mi-ar place cuvintele, nu, nu pentru că n-as avea convingerea propriului răspuns, contradictoriu, nu, ci doar pentru că astfel tăiate, cuvinte vorbesc singure, prin gura altora. În pură contradicţie cu convigerea altora. În sensul taman invers al verticalităţii convigerilor altora.
Q.E.D, forţa propriului contra-exemplu atacă atunci când te aştepţi mai puţin.
Şi acum întâmplarea, cea „cu pricina”, să nu fiu abstractă-abstractă : cineva propune undeva limitarea comentariilor la un număr fix. Nu mai mult de trei. Oamenii, comunitatea, răspunde cu diverse argumente şi pro şi contra. Se crează polemică&co, autorul propunerii răspunde. Până acum cu cel puţin 6 comentarii.
Concluzia? Q.E.D., nu ? Sau poate ca nu, fiind vorba doar de forta argumentului rezumat la maximum 3?
Abisuri 