De fapt am un gust uşor amar. Uşor trecut, ofilit de atâtea întrebări fără răspuns. Nu mi-au plăcut niciodată pupăturile înfocate. Nu mi-au plăcut niciodată pupăturile de nici un fel. Adică nici în versuri, nici în proză, nici între linii, nici între spaţii. Nici măcar între puncte.
Continuă să citești Eu sunt epsilonul acela nesemnificativ
Să fie într-o zi din săptămâna
Începând de marţi de pe la două
Sau chiar mai încolo
Uneori port un dialog ciudat. Eu cu mine. Eu întreb, eu răspund. Şi răspund intentionat pe lângă. Sau „peste poate”. Sau fix pe dos. Ca să mă mir de mine. De capacitatea mea de a nu ţine calea dreapta.
Luciul din ochii tăi …
După el mă ghidez în funcţie de nuanţe
Nuanţele incerte le şterg cu cârpa
Până devin certe
Şi-mi indică direcţia zilei
Şi eu mă iau după ea
Şi mă ţin bine de tot
Urmele sunt clar apăsate
Curate, urmele
Mă duc până la capăt
Şi apoi mai cer
Mai dau o cârpă
Şi o iau de la capăt
A îmbina poezia
Cu tehnologia
Este un fel de circuit fără carburant
Care totuşi funcţionează
Ca atunci când ai nevoie
Şi nu ştii cât te ţin buzunarele
Stau pe un vârf de nimic şi mă chinui să bag aţa pe gaura cheii.. E atât de fir gaura şi atât de aţă nimicul încât degeaba.
De sus păream suspecţi de mici
Când te apropiai puţin
Ne vedeai duşi
Cu gândurile hai hui
Hăt departe int-o buză de prăpastie
La marginea asfinţitului
Sau între două maimuţe gri
Şi tot restul.
