Uneori port un dialog ciudat. Eu cu mine. Eu întreb, eu răspund. Şi răspund intentionat pe lângă. Sau „peste poate”. Sau fix pe dos. Ca să mă mir de mine. De capacitatea mea de a nu ţine calea dreapta.
Deschid paranteze peste paranteze şi apoi mă chinui să le închid. Când nu găsesc cheia deschid alte paranteze. Şi tot aşa până când uit de unde am plecat şi o iau de la capăt. Alte subiecte, alte paranteze. Uneori mă mir de mine, alteori nu. Mi s-a intamplat să iasă romane din dialogurile astea. Eu-personajul -numărul-unu într-o intrigă „ad-hoc” cu eu-personajul-numărul-doi. Şi tot aşa până le închid gura la toate. Personajele. Până când redevin eu, cea cu „subiectul initial”. Eu cu întrebarea şi multitudinea de răspunsuri. Uneori rămân cu gura căscată de cât am deviat de la subiect. De câte orizonturi mi-am deschis. De câte întrebări aş mai avea de pus.
În definitiv suntem fiinţe de constanţă variabilă şi răspunsuri multiple…
Abisuri 