Mi-am pus un petec de hârtie pe frunte
Şi am început să-mi colorez gândurile
Afişate aşa, desuet
Gândurile păreau cuvinte stricate
Şi apoi refuzate
Cuvintele aveau un gust ciudat
Aşa, refuzate
Ca şi cum s-ar fi stricat
Pe măsură ce timpul avansa
Într-o oarecare direcţie
Cu o structură impusă
Cu o intrigă şi un scop
La fel de impuse şi ele
Atât de impuse
Şi atât de perfect identice
Încât la un moment dat am devenit tu
Şi m-am piedut fără să ştiu
În mii de detalii
Nesemnificative.
Abisuri 
Sa devii celalalt e o ratacire a propriei fiinte… de ce si-ar putea dori cineva asta?
Să devii doar temporar celălalt, să-i înţelegi punctul de vedere. Să te pui în pielea lui ca să vezi lumea cu ochii lui. Cred că este un exerciţiu frecvent „jucat” de scriitori, nu? Altfel cum ar putea deveni autentici?