(Cu)cuie

 

@ Jason Blackeye

Renegam condiţia de cui
Şi mă înţepam în găuri
Dar cuiele ţineau cu dinţii
De găurile lor
Şi găurile opuneau rezistenţa timpului
Şi timpul curgea rar
Între două cuie
Cădeau răpuse zilele
Şi zilele ţipau
Îngrămădite de ore
Şi orele treceau
Înecate de gânduri Continuă să citești (Cu)cuie

Reclame

Între unu şi doi

Îţi spusesem că privisem suspect toţi oamenii aceia mulţi din trenul de şapte patruzeci- şi – şapte. Că-mi imaginasem teroristul din fiecare om – în definitiv toţi avem gramul nostru de nebunie, acea metaforă a răului ascunsă adânc sau mai puţin adânc – şi mă plânsesem apoi de atâta gri, de atâta negru, de atâta când gri când negru.

Continuă să citești Între unu şi doi

Cotidian la schimb

Cineva spunea că ne cotropeşte cotidianul şi eu spuneam că nu înţeleg ce vroia să spună acel cineva. E ciudat cum uneori obţii răspunsuri fără să ţii cu dinţii să obţii răspunsuri. Sunt bine. Cât pot să fiu de bine în condiţiile în care nu cunosc nici locul potrivit, nici momentul nepotrivit şi nici inversul. Există lucruri care se întâmplă. Pur şi simplu se întâmplă. Fac parte din cei ce anticipează cât pot ei să anticipeze de tare. Adică anticipez până pleznesc de atâta anticipare şi apoi îmi rod degetele că nu s-a petrecut „aşa cum”. Chestiile care se întâmplă, pur şi simplu se întâmplă, le accept drept excepţii. Aşa e mersul lucrurilor. Să existe excepţii de la regula fiecăruia.

Continuă să citești Cotidian la schimb

Dependenţa de castane

Îmi place să strâng castane. Acum mulţi ani le strângeam pentru că aşa trebuia. Să strângi castane. În fiecare toamnă ne băteam pe castane. Erau la normă castanele. La pachet cu teancul de ziare – Scânteia – şi cu plasele de sticle şi borcane verzi. Exista pe vremea aceea o stradă plină cu castani bătrâni, în faţa unei unităţi militare. Vânătorii de munte.

Continuă să citești Dependenţa de castane

Constat, pufăi şi trec

De fapt nu se mai întâmplă nimic. Trec si eu odată cu orele acelea umflate cu pompa. Trec si eu prin fumul ţigării pufaite sub stele. Pufăi, număr şi trec. Trec şi mă întreb „dacă”. Uneori îmi răspund că „sigur”, alteori am dubii. „Dar dacă ?” Am noroc că există ele, stelele. Nu ştiu cum fac să existe, ele, stelele, ele pur şi simplu există. Dimineaţa bag mâna în foc că nu va fi să fie. Existenţa e o stare efemeră. Nu există explicaţie plauzibilă, unii dau vina pe curenţi, alţii pe poziţie, alţii pur şi simplu constată. Eu, ca şi alţii, doar constat. Pe la şase se duc norii şi apar dungile. Trec multe avioane. Le constat trecerea numărând dungile. Uneori se intersectează, dungile, şi atunci mă întreb dacă cuiva i-a fost frică de intersecţie. Alteori nu mă întreb nimic, doar constat.

Constat, pufăi şi trec.

Spărgătorii de cioburi

Există frânturi care trezesc la viaţă. Cioburile acelea mici şi în general invizibile pe lângă care trecem cu capul plecat şi cu căştile pe urechi. Momentele acela la prima vedere nesemnificative cărora le ignorăm existenţa considerându-le la fel de banale ca tot restul. Există zile în care totul începe rău şi continuă la fel de rău până la un punct. Punctul-frântură. Momentul acela magic în care deschizi ochii mari, mari de tot şi începi să vezi. Să distingi detaliile, semnele acelea nesemnificative, aproape invizibile cu ochiul liber.

Continuă să citești Spărgătorii de cioburi