Toţi ne pierdem câte puţin cu fiecare zi ce trece. Eu mă pierd între unu şi două şi nu înţeleg de ce. Privesc frunzele cum cad şi număr pierderile până ajung la o sută şi atunci caut zidul.

De-ai ştii ce mă urc eu pe ziduri uneori. Uneori e atât de plat şi gri încât îmi vine să mă iau la palme. Şi totuşi… înaintez în virtutea inerţiei. E o porcărie să înaintezi în virtutea inerţiei. Inerţia toceşte. Nici nu-ţi dai seama cât eşti de tocit până nu dai cu capul de perete. Peretele acela vertical pe care din virtutea inerţiei nu- l vezi. Peretele acela care-ţi toacă visele mărunt până nu mai rămâne decât un „of” de capul lor. „Of-ul” acela pierdut la rândul lui. Şi atunci te întreb dacă ai visat frumos şi tu, ca de obicei, schimbi vorba. Schimbi secolul. Tragi linie şi te faci că ninge. Tu nu ştii să ningi, tu te faci doar că ştii.

S-au anunţat ninsori în vestul ţării, de la Crăciun mai încolo şi nu interesează pe nimeni.De ce ar interesa? E încă noiembrie şi plouă cu frunze. Eu privesc doar frunzele cum cad, le număr pierderile, mă pierd şi eu între unu şi două şi nu înţeleg de ce.