Între unu şi doi


Îţi spusesem că privisem suspect toţi oamenii aceia mulţi din trenul de şapte patruzeci- şi – şapte. Că-mi imaginasem teroristul din fiecare om – în definitiv toţi avem gramul nostru de nebunie, acea metaforă a răului ascunsă adânc sau mai puţin adânc – şi mă plânsesem apoi de atâta gri, de atâta negru, de atâta când gri când negru.


Îmi spusesei că-i atât de simplu să mori, să dispari dintr-o zvâcnire într-o dimineaţă oarecare, într-o seară oarecare, într-o zi, săptămâna , într-lună oarecare, de ce mi-ar fi frică de moarte ?
Relativizasem la a şaptea –da, fix la a şaptea – înghiţitură şi zâmbisem sporadic dar adevărat. În definitiv dacă n-am fi nu s-ar povesti. Mă bucurasem că există puţinul, acea fărâmă necesară pasului următor, luasem liftul şi rămăsesem blocată între unu şi doi. E atât de complicat să rămâi blocată între unu şi doi… Dintr-un instinct de supravieţuire neterminat apăsasem că nebuna pe trei. Degeaba. Pe la patru fără un pic cineva chemase liftul la zero şi-mi spusesem că totul, dar absolut totul are o explicaţie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s