Există frânturi care trezesc la viaţă. Cioburile acelea mici şi în general invizibile pe lângă care trecem cu capul plecat şi cu căştile pe urechi. Momentele acela la prima vedere nesemnificative cărora le ignorăm existenţa considerându-le la fel de banale ca tot restul. Există zile în care totul începe rău şi continuă la fel de rău până la un punct. Punctul-frântură. Momentul acela magic în care deschizi ochii mari, mari de tot şi începi să vezi. Să distingi detaliile, semnele acelea nesemnificative, aproape invizibile cu ochiul liber.

Momentul acela magic în care un cerşetor îţi deschide ochii cu un zâmbet şi-ţi cere timid să-i dai, doar dacă vrei tu să-i dai . Tu desigur în virtutea inerţiei n-ai vrea sa-i dai. Dar el continuă să spună, să te facă să vrei. El îţi spune că azi, da, doar azi va împlini 50 de ani. Tu deschizi ochii mari, mari de tot şi te cauţi de mărunţi. De fericirea din ochii lui îi dai tot mărunţii şi-i urezi tot înainte. La mai mulţi. Şi apoi începi să te urăşti că există urări atât de meschine. Şi apoi, după ce urăşti bine, bine de tot, îţi pui căştile pe urechi şi-ţi continui bucla. Te uiţi în jur şi constaţi că eşti în rând cu lumea. Trăieşti într-o buclă paralelă cu toţi şi cu toate. Oameni paraleli cu tine zâmbesc tastând telefoane plate. Te bucuri că ai semnal, firul acela invizibil care te leagă de toţi şi de toate şi-ţi continui bucla. Între două staţii îţi aminteşti….

Ieri stăteai cu curu’ pe betonul ăla rece şi gri şi oameni de tot felul veneau şi se holbau dincolo de tine. Cineva se gândise să transforme gardul într-o operă de artă şi agăţase nişte tablouri mari, aproape pătrate în care erau reprezentaţi oameni, flori, câmpuri, albine, totul într-o cromatică perfectă. Tu continuai să stai acolo, lipită de zidul rece cu căştile pe urechi şi oamenii ăia continuau să se holbeze dincolo de tine. Atât de intens şi atât de „prin tine” încât într-o pauză de holbare începusei să te întrebi de unde atâta holbare şi de ce atâta „prin tine”, te ridicaseşi de pe betonula ăla rece şi priviseşi gardul. Acolo, în spatele betonului rece, agăţat de gardul negru un om stătea cu curu’ pe alt beton rece şi privea în zare. Zarea lui. Mirarea ta.

Îti daduseşi seama de spirala momentului şi începusei să râzi. Ai fi făcut o poză cu spirala dar n-aveai cum. Şi tu făceai parte din spirală. Nu există raţional în spirală. Există doar momentul ei, momentul spiralei, frântura aceea unică, invizivbila cu ochiul liber. Frântura care trezeşte la viaţă.

Şi continui să-ţi aminteşti.

Tot ieri te întâlniseşi cu colegul acela şi va povestiserăţi anii aceia mulţi care trecuseră printre voi. Anii aceia banali, întâmplările acelea ciudate. Depănaserăţi ani la o masă rotundă, o chelneriţă îmbufnată şi o salată cu nume ciudat . Tu într-o engleză aproximativă, el cu accent spaniol. La capătul salatei îţi spusese că adoră poeziile tale şi tu facusei ochii cât jumătăţile acelea de roşii din salată şi-l întrebaseşi într-o engleză aproximativă cum făcuse să le prindă sensul, esenţa, nuanţele. El tradusese, pur şi simplu tradusese.

Există frânturi care trezesc la viaţă. Cioburile acelea mici şi în general invizibile pe lângă care trecem cu capul plecat şi cu căştile pe urechi. Momentele acela la prima vedere nesemnificative cărora le ignorăm existenţa considerându-le la fel de banale ca tot restul. Există zile în care totul începe rău şi continuă la fel de rău până la un punct. Şi, odata punctul trecut,  o iau de la capăt.

Există întotdeauna spărgători de cioburi pe marginea momentelor.