Îmi place să strâng castane. Acum mulţi ani le strângeam pentru că aşa trebuia. Să strângi castane. În fiecare toamnă ne băteam pe castane. Erau la normă castanele. La pachet cu teancul de ziare – Scânteia – şi cu plasele de sticle şi borcane verzi. Exista pe vremea aceea o stradă plină cu castani bătrâni, în faţa unei unităţi militare. Vânătorii de munte.

Nu ştiam de ce trebuia să strâng castane, eu le strângeam ca toată lumea. Întrebările existenţiale au apărut după. Căutam castanele printre frunze galbene şi uneori roşii. Când găseam una, aveam o senzaţie ciudată, de bucurie. Bucuria de a vedea ghemotocul acela maroniu printre tot galbenul dominant. O pată de culoare într-o monotonă nuanţă de gri. Griul-galben.

Fără sa vreau am dezvoltat o dependenţă de castane. Pe atunci nu ştiam de dependenţă, între timp a venit Revoluţia şi castanii aceia bătrâni au dispărut odata cu mine. Am plecat şi când m-am întors nu i-am mai găsit.

Dependenţa am remarcat-o mult mai târziu, tot toamna. Umplu buzunarele cu castane, umplu scrumierele cu castane, umplu sufletul cu castane. Cum arată un suflet umplut cu castane? Arată plin. Şi când dă pe dinafară caut altă scrumieră şi tot aşa. Mă tot întreabă lumea de unde şi până una dependenţa asta ciudată de castane şi eu prefer să tac şi să umplu. Mai bine un suflet plin decât unul gol.

(Cineva îmi spunea că ne lăsăm fără să vrem cotropiţi de cotidian şi eu mă mai întreb şi acum ce anume a vrut să spună.)