Lună: decembrie 2018

Nimicul ăsta mă omoară cu sentimente cu tot, cu durere și, mai presus de toate, cu nebunie cu tot. Sunt toată scufundata în prăpastia dintre ceea nu este și ceea ce, în nebunia care desparte viața de vis, ar putea să fie sau ar putea să nu fie, sau, în cel mai nebunesc mod cu putință, ar putea să fie fără să  fi fost sau ar putea să fi fost fără ca nimeni altcineva să-și fi dat seama că-n realitate o singură zi nu contează la fel de nebun ca o viață, sau poate, pentru că fiecare își trăiește orb și surd și resemnat propria nebunie, o singură zi înseamnă, în cel mai nebunesc mod, mai mult sau cel puțin la fel de mult, ca o singura viață. Simt nebunia degetelor de la coate și nebunia ochilor din gene și fredonez ușor în gând pe un ritm ciudat, zvarcolit, un vers alb. Îmi e capul găuri și vidul îmi e spațiu golit de nebunia unei clipe. Caut definiția sforii care ma leagă și continui să detest nimicul. 

Sunt nebună de legat.

@ Jose Aragones

Mutat aici

@ Alexander Maasch

Îi erau zilele la capătul unghiilor, un fel de final abandonat pe drum. Simțea bucuria din gesturile vânzătorului de brânză și-și imagina pajiștea întinsă aluncand dealuri și ocolind râuri.

Citește în continuare „Mare brânză !” →

@ Jason Blackeye

Am o groază de defecte. Nu-mi ajung degetele de la o mană să le număr. Nici de la două mâini. Ar trebui să cer ajutorul prietenelor din copilărie pe care-mi place să le revăd o data la 30 ani. Sau poate mai rar. Cine să mai numere? Odată cu anii, trece și memoria. Cu prietenele din copilărie avem atât de multe să ne spunem că ne prinde seara și trece ora „h” și noi tot acolo, în jurul focului. La naiba cu machiajul perfect și tenul ca lacrimă. Noaptea ascunde toate defectele. A naibii nostalgie, crește odată cu… Trec peste.   Citește în continuare „Am o groază de defecte și îmi aduc aminte des” →

@ Markus Spiske

De săptămâni bune, Facebook-ul îmi trimitea zeci de invitații de la diverși necunoscuți. Devenisem peste noapte un fel de mică vedetă. Cine nu și-a dorit vreodată să devină vedetă își poate imagina sentimentul invaziei spontane. Spațiul meu, delimitat de reguli stricte, devenise peste noapte tărâmul făgăduinței.

Inițial dădusem vina pe talentul înnăscut de care beneficiam în ale scrisului. „Le plac scrierile mele și vor autograf” îmi spuneam, încântată de puterea de seducție a textelor mele profunde și misterios de încâlcite. Acesta a fost primul meu gând și cu el am trăit vreo două zile până când am realizat că treaba e, de fapt, extrem de complicată. În realitate, „fanii” mei ignorau cu desăvârșire orice text mai lung de trei cuvinte. În schimb, multora le plăceau pozele. Ploua virtual cu like-uri și desene pe post de comentarii. Oameni în toată firea deveneau peste noapte copii sau retardați. De fapt, mare parte din noii mei fani nu aveau nici pic de opinie în ceea ce privea calitatea stilistică a unui text. Despre critici legate de lipsa vreunei cratime nici măcar nu se punea problema. Unii descopereau tainele scrisului, declarându-și flama virtuală în mesaje non inteligibile. Viața devenise un roman cu capitole ciudate în care apăreau din senin conversații cu oameni cărora le devenisem peste noapte muză, iubită, sursă de inspirație și coșmar. Eram, în plus, punct de interes public privind desfacerea anumitor mărfuri, în general parfumuri, diverse produse cosmetice și preparate naturale din plante. Ba, mai mult, mi se cerea din când în când să plătesc facturi de electricitate diverșilor năpăstuiți de soartă și să fac schimburi de like-uri în virtutea spațiului virtual care ne unea. Pentru că sentimentul de apartenență la ceva implică o oarecare verticalitate, refuzam sistematic să intru în jocul comerțului ilegal cu like-uri.

Citește în continuare „Algoritmică” →

@ Jason Rosewell

Îmi vine să cânt . Uneori m-apucă cântatul în cele mai idoate momente. Unele dimineţi dau din cap ca disperata şi oamenii, disperaţi şi ei în disperarea lor, mă privesc ciudat pe la semafoare verzi. Mi-a plăcut întotdeauna verdele. Nu ştiu de ce neapărat verdele. Aşa a fost să fie. Prima şi prima dată m-am îndrăgostit de galben. Apoi, pentru că veneau toate insectele la galben a început să-mi placă movul. Apoi, pentru că cineva mi-a spus că movul e pentru ” femei cu moravuri… ”, a început să-mi placă verdele.

Şi de verde mai zice unul-altul câte ceva dar eu prefer să-mi astup urechile şi să-mi văd în continuare de nuanţele mele. Roşul nu mi-a plăcut niciodată. Albastrul doar când îl purta cineva anume. În rest … a rămas verdele. Şi când aştept să se facă verde, îmi dau seama că trăiesc prea intens muzica şi încep să mă mişc în şoaptă. Să nu se ştie cât de intens trăiesc. Să nu se vadă nimic, nici un semn, nici măcar să nu se bănuie. Melodia aceea m-a făcut să uit puţin. Să scurtez puţin. Să fac să treacă mai repede. Mai aproape. Mai puţin departe. Mai nebun. Oamenii aceia disperaţi în disperarea, lor oamenii aceia mă privesc ciudat dar mie nu-mi pasă. Fiecare cu buba lui. Uneori mă privesc însă un pic prea apăsat şi atunci cred că roşesc. Roşesc puţin si încerc negrul acela tunel şi nu-mi iese. Detest tunelele. Apoi uit privirea apăsată şi-mi văd de muzică.
Uneori m-apucă cântatul în cele mai idoate momente. E bine aşa, puţin plecată. Doar puţin, puţin de tot. Cine să stea să numere nebunii?

Unul în plus, unul în minus, totul e o chestie de echilibru. Fiecare avem o doză de nebunie. Că vrem, că nu vrem, ea există. Uneori suntem atât de compatibili cu nebunia celorlalţi încât nici nu ne dăm seama ce ansamblu decalat formăm. Alteori nu, şi atunci ne punem căştile pe urechi şi dăm drumul la propria nebunie. Atunci, şi numai atunci, e imposibil să trăieşti în nebunia altora. În rest … trece toamna, vine iarna. Şi nebunia asta a trecerii contagiază.

Eu mă contagiez uşor. E de ajuns să mă pun în pielea contagiosului şi să-i înţeleg contextul contagierii că devin ca el, contagiată. Până nu demult nu-i dădeam un nume, ştiam doar că sufăr poate prea mult şi poate prea profund. Un pic peste medie. Apoi am aflat că „empatizez” şi m-am liniştit. Era un cuvânt sonor şi-mi plăcea să-l pronunţ în şir. Totul e o chestie de obişnuinţă. Îţi repeţi că se poate şi ajungi să crezi că este posibil. Unii ar numi asta amăgire, eu sunt mai altfel ca unii.

Întotdeauna am fost cu moţ. Când eram mică vroiam codiţe dar n-aveam părul destul de lung. Mi-l tot tăiau, să se îndesească şi el nu şi nu. Până la 15 ani a refuzat să. Prin toate coafoarele prin care treceam îmi spuneau că vai de el, de părul meu. Prea bleg si prea drept. În liceu mă enervam asa de tare pe el ca-l tundeam scurt, scurt de tot, să vadă ce bine e. Apoi, la un moment dat, a început să se îndesească si nu s-a mai oprit. Acum mă tund des şi mi se spune numai de bine. Zâmbesc în gând şi-mi pare bine că nimic nu-i bătut în cuie.

Imi pun căştile pe urechi şi privesc pe geamul autobuzului  să văd cum trece toamna. Dau doar o tură din ochi cimitirului , nu face sa privesc intens. Până şi nebunia are regulile ei.