Mai știi?

Literatura ca utopie

Mai știi? Undeva, cândva, construiam vise prin autobuze verzi și oameni și scaune de plastic alb trozneau prin intersecții dirijate de semafoare oarbe și becuri sparte de praștii de copii lăsați acasă cu cheia de gat. Mai știi? Undeva, cândva țeseam vieți scufundati în vise și versuri albe imi colorau ochii într-un verde pal pe care nu-l indrazneam decât rar,  timid, iernii. Mai știi? Undeva, cândva, fugeam ore ascunși prin borcane de zacusca de ciuperci și dansam clipe îngrămăditi în sufragerii de blocuri în formă de cub. Mai știi? Undeva, cândva, trăiam vremuri gri surprinzător de verzi și deveneam legende nesperat de trist.

Mai știi?

Tema săptămânii : „Undeva,cândva” by Abisurile.com

Vezi articolul original

Nimic surprinzător

1B357A53-3933-4960-A855-0A092F203C60.jpeg

Nimicul ăsta mă omoară cu sentimente cu tot, cu durere și, mai presus de toate, cu nebunie cu tot. Sunt toată scufundata în prăpastia dintre ceea nu este și ceea ce, în nebunia care desparte viața de vis, ar putea să fie sau ar putea să nu fie, sau, în cel mai nebunesc mod cu putință, ar putea să fie fără să  fi fost sau ar putea să fi fost fără ca nimeni altcineva să-și fi dat seama că-n realitate o singură zi nu contează la fel de nebun ca o viață, sau poate, pentru că fiecare își trăiește orb și surd și resemnat propria nebunie, o singură zi înseamnă, în cel mai nebunesc mod, mai mult sau cel puțin la fel de mult, ca o singura viață. Simt nebunia degetelor de la coate și nebunia ochilor din gene și fredonez ușor în gând pe un ritm ciudat, zvarcolit, un vers alb. Îmi e capul găuri și vidul îmi e spațiu golit de nebunia unei clipe. Caut definiția sforii care ma leagă și continui să detest nimicul. 

Sunt nebună de legat.

Am o groază de defecte și îmi aduc aminte des

shallow focus photography of canister producing green smoke

@ Jason Blackeye

Am o groază de defecte. Nu-mi ajung degetele de la o mană să le număr. Nici de la două mâini. Ar trebui să cer ajutorul prietenelor din copilărie pe care-mi place să le revăd o data la 30 ani. Sau poate mai rar. Cine să mai numere? Odată cu anii, trece și memoria. Cu prietenele din copilărie avem atât de multe să ne spunem că ne prinde seara și trece ora „h” și noi tot acolo, în jurul focului. La naiba cu machiajul perfect și tenul ca lacrimă. Noaptea ascunde toate defectele. A naibii nostalgie, crește odată cu… Trec peste.   Continuă să citești Am o groază de defecte și îmi aduc aminte des

Altfel, sunt departe

Literatura ca utopie

Azi sunt complet întâmplător. Probabil că mă înșel, restul e detaliu. Certitudinea sforăie domol sub o plapumă groasă.

Altfel, sunt departe.

Din cauza ceții, am amuțit și fumul fin m-a pus pe gânduri. Sunt plecată fără termen. Mi-am propus să ignor limitele și sper să reușesc. Departe e sus și de sus se vede totul mic. Puncte, spații, linii. Posibilități enorme și multe planuri. E iarnă și fum și n-am chef de fulgi. Închid ochii și mă apropii. Nu foarte aproape, risc să dispar. În șoaptă, descopăr că nu mai există capăt. Complet întâmplător am dispărut și nimeni nu mi-a remarcat absența. Oamenilor nu le pasă. Trec indiferenți pe lângă umbre cu zâmbete ascuțite de frig și cântă pe nas. Sunt extrem de sus și extrem de departe. Restul e detaliu.

La șapte fără douăzeci sună ceasul și mă trezesc. Al naibii vis, părea infinit de departe… Mă întorc pe…

Vezi articolul original 20 de cuvinte mai mult