Nimicul ăsta mă omoară cu sentimente cu tot, cu durere și, mai presus de toate, cu nebunie cu tot. Sunt toată scufundata în prăpastia dintre ceea nu este și ceea ce, în nebunia care desparte viața de vis, ar putea să fie sau ar putea să nu fie, sau, în cel mai nebunesc mod cu putință, ar putea să fie fără să fi fost sau ar putea să fi fost fără ca nimeni altcineva să-și fi dat seama că-n realitate o singură zi nu contează la fel de nebun ca o viață, sau poate, pentru că fiecare își trăiește orb și surd și resemnat propria nebunie, o singură zi înseamnă, în cel mai nebunesc mod, mai mult sau cel puțin la fel de mult, ca o singura viață. Simt nebunia degetelor de la coate și nebunia ochilor din gene și fredonez ușor în gând pe un ritm ciudat, zvarcolit, un vers alb. Îmi e capul găuri și vidul îmi e spațiu golit de nebunia unei clipe. Caut definiția sforii care ma leagă și continui să detest nimicul.
Sunt nebună de legat.
Abisuri 
Inversând sensul ultimei fraze, îti vei întelege starea !
Legat de nebună?
🙂 Daca vrei, de ce nu ? Însa eu ma gândeam la „Nimic” !
Surprinzător de nimic?
Nimicul detestat, continui sa-l leg de sfoara definitiei cautarii !
*cu sfoara
Ce frumos a sunat scrierea ta !
Frumos de trist. Mulțumesc!
Mă tot întreb în ultimul timp dacă nu cumva aşa, nebun, e de fapt normalul.
Și eu cred ca ai dreptate