Până şi nebunia are regulile ei


 

boy singing on microphone with pop filter

@ Jason Rosewell

Îmi vine să cânt . Uneori m-apucă cântatul în cele mai idoate momente. Unele dimineţi dau din cap ca disperata şi oamenii, disperaţi şi ei în disperarea lor, mă privesc ciudat pe la semafoare verzi. Mi-a plăcut întotdeauna verdele. Nu ştiu de ce neapărat verdele. Aşa a fost să fie. Prima şi prima dată m-am îndrăgostit de galben. Apoi, pentru că veneau toate insectele la galben a început să-mi placă movul. Apoi, pentru că cineva mi-a spus că movul e pentru ” femei cu moravuri… ”, a început să-mi placă verdele.

Şi de verde mai zice unul-altul câte ceva dar eu prefer să-mi astup urechile şi să-mi văd în continuare de nuanţele mele. Roşul nu mi-a plăcut niciodată. Albastrul doar când îl purta cineva anume. În rest … a rămas verdele. Şi când aştept să se facă verde, îmi dau seama că trăiesc prea intens muzica şi încep să mă mişc în şoaptă. Să nu se ştie cât de intens trăiesc. Să nu se vadă nimic, nici un semn, nici măcar să nu se bănuie. Melodia aceea m-a făcut să uit puţin. Să scurtez puţin. Să fac să treacă mai repede. Mai aproape. Mai puţin departe. Mai nebun. Oamenii aceia disperaţi în disperarea, lor oamenii aceia mă privesc ciudat dar mie nu-mi pasă. Fiecare cu buba lui. Uneori mă privesc însă un pic prea apăsat şi atunci cred că roşesc. Roşesc puţin si încerc negrul acela tunel şi nu-mi iese. Detest tunelele. Apoi uit privirea apăsată şi-mi văd de muzică.
Uneori m-apucă cântatul în cele mai idoate momente. E bine aşa, puţin plecată. Doar puţin, puţin de tot. Cine să stea să numere nebunii?

Unul în plus, unul în minus, totul e o chestie de echilibru. Fiecare avem o doză de nebunie. Că vrem, că nu vrem, ea există. Uneori suntem atât de compatibili cu nebunia celorlalţi încât nici nu ne dăm seama ce ansamblu decalat formăm. Alteori nu, şi atunci ne punem căştile pe urechi şi dăm drumul la propria nebunie. Atunci, şi numai atunci, e imposibil să trăieşti în nebunia altora. În rest … trece toamna, vine iarna. Şi nebunia asta a trecerii contagiază.

Eu mă contagiez uşor. E de ajuns să mă pun în pielea contagiosului şi să-i înţeleg contextul contagierii că devin ca el, contagiată. Până nu demult nu-i dădeam un nume, ştiam doar că sufăr poate prea mult şi poate prea profund. Un pic peste medie. Apoi am aflat că „empatizez” şi m-am liniştit. Era un cuvânt sonor şi-mi plăcea să-l pronunţ în şir. Totul e o chestie de obişnuinţă. Îţi repeţi că se poate şi ajungi să crezi că este posibil. Unii ar numi asta amăgire, eu sunt mai altfel ca unii.

Întotdeauna am fost cu moţ. Când eram mică vroiam codiţe dar n-aveam părul destul de lung. Mi-l tot tăiau, să se îndesească şi el nu şi nu. Până la 15 ani a refuzat să. Prin toate coafoarele prin care treceam îmi spuneau că vai de el, de părul meu. Prea bleg si prea drept. În liceu mă enervam asa de tare pe el ca-l tundeam scurt, scurt de tot, să vadă ce bine e. Apoi, la un moment dat, a început să se îndesească si nu s-a mai oprit. Acum mă tund des şi mi se spune numai de bine. Zâmbesc în gând şi-mi pare bine că nimic nu-i bătut în cuie.

Imi pun căştile pe urechi şi privesc pe geamul autobuzului  să văd cum trece toamna. Dau doar o tură din ochi cimitirului , nu face sa privesc intens. Până şi nebunia are regulile ei.

Reclame

Un gând despre &8222;Până şi nebunia are regulile ei&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.