
@ Thomas Kinto
Mor de râs încă ! Dar s-a terminat la fel de brusc precum a început.
„Ce?”
Visul. Stăteam într-un câmp și vânam prepelițe. Era ca-ntr-un joc dar de asta mi-am dat seama doar când m-am trezit.
„Mai spune, caut semnificații”
Vânam deci prepelițe. Si râdeam. Era super„fun”- adică vesel – , eram liberă. Nu că mi-ar plăcea să vânez prepelițe, nici măcar nu știu cum arată o prepeliță. Dar în vis stăteam într-un câmp și vânam prepelițe. Era o zi frumoasă de mai, cer senin, soare și eu aveam un chef nebun să vânez prepelițe. Erau prepelițe care fugeau și altele care zburau. Unele mai repede și altele mai încet. Unele mai sus și altele mai jos. În funcție de cât de repede și cât de aproape zburau sau fugeau prepelițele, dacă le nimeream căpătam puncte. Habar nu am de ce, dar mă bucuram la fiecare prepeliță care făcea „poc”.
„Ce anume te făcea să te bucuri la „poc”? „
Știi tu, e ca atunci când îți vine să lași copilul din tine să iasă și să sară coarda. Să sară elastic sau să joace șotron. Să se bucure de viată. În fine, să facă genul asta de lucruri pe care orice copil le-ar face. Pe mine nici măcar în vis nu mă mai țineau genunchii și cred că de aceea vânam prepelițe. Nu tu efort, nu tu sudoare, doar strategie și răbdare. Si muream de râs.
Continuă să citești Jocul de-a visul