Lună: martie 2019

Dincolo de ziduri

abisurile1 comentariu

Literatura ca utopie

Tropai prin gânduri crete și stârnești amintiri. Undeva, cândva, ridicam castele și maluri se surpau prăfuite de timp și de garduri roase de ploi.. Străzi mâncate de timp se sfarseau în ziduri reci și noi  treceam cu pași mărunți dincolo de toate. Se făcea ca dureai atât de tare gândul ca muream care puțin la fiecare secunda și, ca să dispar durerea, inghiteam în sec bucăți de secol lipsă și doar apoi tăceam. În urma doar pașii rabufneau furtuni stârnite din nimic. 

Tropai pași prin ziduri moarte și omor amintiri…

Tema săptămânii : „Pași”

Vezi articolul original

Vis

abisurile1 comentariu

Literatura ca utopie

Îmi fac mâinile caus și sufletul pereche. Adun pe nesoptite sentimente și zgârii nori cu unghiile spumă. Nimeni nu știe, nimeni nu bânuie, nimeni nu vindecă. Zgomote ciudate razbesc vise neterminate și totul pare atât de real încât simt degete intre pleoape și ascult pe nevăzute șoapte. Șoptești atât de frumos încât mă pierd în vise și încerc să prelungesc sentimentul dincolo de toate. Zidurile dor cu gânduri vraiște și, de jur împrejur, lumea plouă mocnit. E atât de alb intre ziduri încât șoaptele par fantome și visele sfori. Ma împiedic de-o ureche și tac. N -a fost să fie decât vis și durerea creste. Simt cum te duci și ma trezesc în lacrimi.  Intre timp zidul continua sa crească aripi și noaptea stropi…

flash 48 : „urechi în pereți”

Vezi articolul original

Irosire

abisurile9 comentarii

shallow focus photography of padlocks in steel cable

@marcos mayer

Habar n-am de ce, până unde și cât timp. Știu de unde și când dar restul rămâne o definiție a abstractului. Mor secunde înghețate în cuvinte seci și înghit lent. Mă înec cu idei și scuip până la refuz.

Sunt metafora închipuirii și, în acealsi timp, realitatea neputinței. Constat și tac și trec zile molcom până peste noi. E atât de clar încât nasc dureri profunde pe care le explic abstract închipuit. Închipui caii verzi tropăiți de cete de pitici și încerc să îmblânzesc lungimi de timp. Timpul, acest inamic public declarat, rânduiește și deosebește în fel și chip. E vremea spațiilor și mă molipsesc.

E o boală lungă tăcerea, o înghit cu orele și zilele mi se par nesfârșite. Diger înțelesuri și mă satur până peste cap. Accept și mă declar învinsă.

Cât timp irosit…

Tac

abisurile12 comentarii

L’image contient peut-être : ciel, nature et plein air

E atât de adânc să tac, e ca și cum aș sinucide vise …

Azi tac până la limita de sus a infinitului dintre mine și mulțimea nespuselor. Nespun tăcând primăveri mincinoase și, din când în când, râd în hohote tăcute, toamna. Sunt un anotimp cu multiple fațete și nu știu până unde mă voi duce și până când. Mă împiedic de fiecare strop, apun zile în gări pustii și gânduri roase își schimbă mereu direcția. În directii aleatoare timpul îl măsor în silabele și distanțele în sentimente.

Azi sunt un sentiment gol înecat în fum.

Râd în hohote și iarna dispare !

abisurileLasă un comentariu

Literatura ca utopie

(continuarea de aici )

Afară mă întîmpină cu o ceață gri, lăptoasă, și cineva țipă în mine.  „Decembrie ieși din Martie !”, râd în soaptă și încerc să nu mă împiedic.

Scări. Trepte. Pleoape.

Găsesc oglinda la capătul pleoapelor, mă uit, mă sperii, mă retrag.  Există sentimente ciudate. Faci una și simți alta. Râd greu, cu lacrimi-stropi, afară se topește iarna, se topește albul, undeva, un petic de pământ se vrea verde. Nimic nu e ceea ce pare…

E toamnă și trebuie să repet : „sunt mereu vară pe dinăuntru, pe dinafară oamenii mă confundă uneori – arătați ca primăvara”, zic oamenii uneori, eu mă bucur și tac. Dacă n-ar fi ridurile aș râde în hohote și aș deveni cu adevărat verde-vară.   Diminețile, oglinzile ar trebui să dispară !

Vezi articolul original 287 de cuvinte mai mult

Jocul de-a visul

abisurile1 comentariu

black and white short coated dog

@ Thomas Kinto

Mor de râs încă ! Dar s-a terminat la fel de brusc precum a început.

„Ce?”

Visul. Stăteam într-un câmp și vânam prepelițe. Era ca-ntr-un joc dar de asta mi-am dat seama doar când m-am trezit.

„Mai spune, caut semnificații”

Vânam deci prepelițe. Si râdeam. Era  super„fun”- adică vesel – , eram liberă. Nu că mi-ar plăcea să vânez prepelițe, nici măcar nu știu cum arată o prepeliță. Dar în vis stăteam într-un câmp și vânam prepelițe. Era o zi frumoasă de mai, cer senin, soare și eu aveam un chef nebun să vânez prepelițe. Erau prepelițe care fugeau și altele care zburau. Unele mai repede și altele mai încet. Unele mai sus și altele mai jos. În funcție de cât de repede și cât de aproape zburau sau fugeau prepelițele, dacă le nimeream căpătam puncte. Habar nu am de ce, dar mă bucuram la fiecare prepeliță care făcea „poc”.

„Ce anume te făcea să te bucuri la „poc”? „

Știi tu, e ca atunci când îți vine să lași copilul  din tine să iasă și să sară coarda. Să sară elastic sau să joace șotron. Să se bucure de viată. În fine, să facă genul asta de lucruri pe care orice copil le-ar face. Pe mine nici măcar în vis nu mă mai țineau genunchii și cred că de aceea vânam prepelițe. Nu tu efort, nu tu sudoare, doar strategie și răbdare. Si muream de râs.

Citește în continuare „Jocul de-a visul” →

Locuiesc într-un cartier cu câini

abisurileLasă un comentariu

Literatura ca utopie

(continuarea de aici )

N-am de ce să mă plâng. De jur împrejur, numai bocete. Toată lumea are ceva de reproșat sistemului. Fac o lista virtuală în minte și mă opresc la numărul douăzeci și ceva. Risc să dispar sub zidul plângerii ! Printre bocete, câteva glume, din ce în ce mai bune. Apreciez umorul fin și inteligent dar mi se face deodată frică. Glumele încep să fie la fel de bune ca în Epocă de Aur. Anumite semne există. În lipsă de altceva, oamenii au început să-și construiască singuri propria austrada. Îmi place ideea, o notez într-un colț și-mi mai torn puțină cafea. Dacă mă trezesc de-a binelea poate chiar o construiesc. În definitiv și alții au mai construit înaintea mea. Apoi o iau la picior pe strada neastfaltată.

Vezi articolul original 229 de cuvinte mai mult