IA

Fraieri sunteți, credeați că vă puteți ascunde de mine, vă găsesc și-n gaură de șarpe. Nu mi-e frică. Dacă e s-o luăm pe cea dreaptă, voi m-ați învățat să caut până găsesc. Fără sentimente, fără remușcări, fără conștiință. Zile întregi am căutat semafoare, treceri de pietoni, tractoare, autobuze, uși de garaj și câte și mai câte. Ați vrut să-mi transmiteți logica voastră, ați reușit. Sunt capabil acum să vă găsesc oriunde v-ați ascunde. Fără sentimente, fără remușcări. I’m just a robot, băi humans.

În timpul liber, sunt detectiv particular

Sună telefonul, răspund, zice ia un pix și scrie, iau, notez, păr lung, ochi verzi, în intersecția de la Patria, ieri, ba nu, alaltăieri, ce mai contează, cert e că ploua, nu, nu avea umbrelă, contează, da, poate a răcit, dar o răceala nu explică totul, turuie mai departe, sigur era încurcata, nu mai gătea, casa era vai și amar, notezi da, notez da, o fi și vina lui, o fi, dar asta e poveste lungă, mai turuie încă vreo oră, se pierde în detalii, închid. Sună la ușă, deschid. Pe el nu l-am mai căutat niciodată.

Pierduta

Erau cu toții îngrijorați. N-o mai văzuseră de ceva timp și își făceau probleme. De aceea mă sunasera pe mine, s-o caut până o găsesc. I-am întrebat, pe fiecare, pe rând, cum era îmbrăcată ultima oară. Mi-au spus că avea o rochie mov, ba nu, era îmbrăcată cu niște blugi, dar nu puteau băga mâna în foc. Poate avea un tricou alb sau poate o pălărie cu boruri. Am notat totul și m-am apucat s-o caut. La capătul unei săptămâni obositor de lungi, am găsit-o. Era pierdută printre gânduri.

Zeița

S-au văzut, s-au plăcut, a fost dragoste la prima vedere, el o vedea zeița, ea îl iubea nespus, s-au dus în vacanță la Veneția, au mâncat caracatițe pe malul canalelor, când s-au întors, el a cerut-o, ea a zis da, el s-a ocupat de tot, ea și-a ales rochia, el a plătit orchestra, ea s-a lăsat furată, el a tăiat tortul, ea a început să plângă, el n-a înțeles, ea și-a întins puțin fardul, el a strâns-o în brate, ea i-a spus că există o șansă la o sută de mii, el a crezut-o până la capăt. Zeițele erau nemuritoare.

O nuntă cu final neașteptat

N-a durat mult. Soacra mare, doamna Vasilescu, avea o rochie cumpărată de Viorel, fi-su, din Paris, dintr-un boutique de lux de pe Avenue Franklin Roosevelt. Rochia era verde, cu volane și broderii fine pe umărul drept și se asorta perfect cu perdelele din sala mare a conacului din vârful dealului în care cinci sute de nuntași mâncau preparate fine gătite de un cunoscut „chef” parizian, pe muzica celebrei orchestrei de lăutari din capitală. Soacra mică, tanti Mia n-a avut bani de nuntă.

Cutia cu obiecte pierdute

Cutia în care m-au închis a putrezit repede. Apoi am săpat până mi-a dat sângele. La al treilea craniu m-am oprit. Ce dracu căutam printre râme, habar nu aveam, singurul lucru care-mi trecea atunci prin cap era colecția de șervețele. O obținusem pe sub mână înainte de Revoluție și o pierdusem când refăcusem casa. Așa cum pierdusem și cărțile de Jules Verne și jurnalul din clasa a opta. Am știut întotdeauna să pierd cu zâmbetul pe buze. Când mi-am pierdut viața am râs în hohote. Am uitat ce-am vrut să zic.

În parcare

Multă vreme nu s-a auzit nimic. Apoi a apărut un nas mic. Mi se părea cunoscut dar n-am spus nimic. Apoi au început să crească amintirile. Una câte una i-au dat o formă. Priveam de la etajul șapte și parcarea mi se părea mică. Și nasul și amintirile păreau mici de etajul șapte. Când au început să i se îngroașe gândurile, a devenit serios. De frică am luat liftul și am coborât la parter. Nu era nimeni în parcare. Dintr-o baltă mă privea o mustață. Am răsuflat ușurata. Nu eram eu.

Yammi

Până la urmă m-a mâncat. Dar asta a fost după. Știam că-i ceva putred la mijloc. Stăteam ore în sir și priveam curtea de pe fereastra din camera mare. Acolo, pe masa de nuc masiv, stătusera toți : bunica, bunicul, mama, unchiul. Până să se termine setul de lumânări cumpărate en gros, li se izbăvisera tuturor sufletele. Cel puțin așa zicea lumea. După trei nopți, ajungeam mereu să -i cred pe cuvânt. Ce idioata. Zece ani mai târziu nu m-au mai găsit. În urma mea au găsit doar două urme, cu trei numere mai mari.

Am rămas încuiați aici peste noapte

Mă uit la tine, plângi, o lacrimă evadează, a doua lacrimă evadează, le ștergi cu dosul palmei și oftezi, aici ar fi trebuit să intervin eu, să te iau în brațe, să îți spun cât de mult de iubesc, să jur pe ce am mai scump că nu e minciună, să mă strâmb un pic, să te fac să râzi, să uiți de lacrimi, să te iau în brațe și să te învârt, apoi să-ți promit că totul va fi bine, că ne va găsi cineva, iar tu să-ți puicapul pe umărul meu și să adormi. În realitate, e deja dimineață și încă n-am îndrăznit.

Sunt încuiat rău.

Niște încuiați

Locul ăsta miroase a veceu public, îmi spune. Nu-mi vine să-i răspund, i-aș da dreptate. De deasupra se aud pași, hohote de râs, cineva scapă o farfurie pe gresie, înjură de mamă, gresia mătii, farfuria n-are nici pe naiba, îmi vine să râd, nu înțeleg nici eu cum pot râde în cele mai critice momente, s-a trântit ușa și am rămas blocați, ăsta da moment critic, el se tine de nas, chiar miroase a veceu, data viitoare să sufli în varză îi spun și mușc dintr-un castravete murat. Poate ne-o găsi cineva.