Lună: septembrie 2021

– Coborâți?

– Nu, nu cobor.

Se închid ușile. Liftul anilor optzeci, refăcut. Tipul nu urcă în lift. Eu chiar nu intenționez să cobor din lift. El înțelege că urc. Ce naiba să faci când nu cobori? Nu cobor din lift dar cobor cu liftul. Tipul rămâne la etajul șase. Priveste tâmp ușile liftului, apoi coboară pe scări.

Singură în lift, încep să râd sub masca albă. De la râs, mi se aburesc ochelarii. Nu mai văd nimic preț de câteva secunde. Timp suficient să mă întreb cum aș reacționa dacă aș da nas în nas cu tipul. Până la parter mă liniștesc. Am mască, n-are cum să mă recunoască.   

Mor de foame, merg repede, cu pași mici, să nu alunec. Linoleumul anilor optezeci a fost înlocuit cu gresia luciosa a anilor nouăzeci. Ajung. Restaurantul anilor optezeci, refăcut. Bufet suedez, aproape tot ce-ți dorește inima. Inima mea și-a dorit trei mese pe zi, cel puțin așa indică brățara albă de la mâna stângă. “O clipsez acum și o tai când plecați”. Așa îmi spusese fata de la receptie când mă cazasem. Pe moment mă simțisem însemnată, apoi îmi trecuse.

Brățara e rezistență la apă, la clor și la sulf. Marfă de calitate, închidere fermă, de durată. În fața restaurantului din anii optezeci, o fată născută în anii două mii bifează într-o listă dintr-un caiet studențesc. În fine, cum le-o mai spune. Când ajung în dreptul ei, mă privește scurt și îmi spune, “ah, ok, doamna de la 409”. Nici nu apuc să deschid gura. Apoi mi se aburesc ochelarii. Apoi îmi urează poftă bună. Abia când mă așez la masă îmi dau masca jos. Abia atunci realizez că tipul de la lift îmi face un semn. Cu degetul.

La etajul patru, curățenia începe în jurul orei nouă. Camerele funcționează pe baza unei cartele. Odată introdusă în fanta, cartela pornește cutentul. Lângă fanta sunt două întrerupătoare tactile. Unul pentru a cere curățenie, altul pentru a cere să nu fii deranjat.

Ieri am cerut să nu fiu deranjată. Am atins cu degetul întrerupătorul din dreapta fantei și am așteptat până a devenit roșu. Apoi am dat drumul la televizor. La ora nouă și douăzeci am auzit un ciocanit în ușă. Am înjurat în gând și am deschis.

⁃ Aveți nevoie de prosoape curate, m-a întrebat femeia.

N-aveam nevoie de prosoape, aveam nevoie de liniște. Dar, dacă tot mă deranjase, aveam nevoie de un alt halat.

⁃ Da, sigur că se poate, vi-l aduc imediat.

Și l-a adus. A aruncat și gunoiul și a aranjat și patul. Apoi, când a fost să plece, mi-a șoptit, complice : Ah, dumneavoastră sunteți singură, soții fac mai multă mizerie.

Mi-am acoperit ochii cu palmele și am început să plâng. Apoi am respirat adânc, mi-am înghițit frica și am privit îngrozită sfârșitul lumii : dispăreau capete, mâini, picioare, zburau scalpuri, se amestecau între ele degetele, mureau definitiv zâmbetele. Totul era un câmp ars, mirosea a deznădejde și declin, până și norii își vomitau ultimii picuri, de-un galben plăpând, ceea ce fusese odată grădina din spatele casei, devenise cenușă. Abia când s-a terminat totul am îndrăznit să trag apa.

Singurii slapi pe care i-am găsit la ora nouă dimineața, au fost unii cu trei dungi, în nuanțe de mov, într-un „centru comercial” aflat la zece metri distanta de „galeria comercială”.

Un magazin lung, cu articole textile și Șlapi. I-am întins vânzătorui o bancnotă de cincizeci de lei și el mi-a dat la schimb trei bancnote de zece lei pe care le-a numărat cu degetul înmuiat ușor în salivă. Am luat banii, i-am băgat în buzunar și am plecat spre hotel.

În urmă mea, un câine negru și slab, se arunca de bezmetic în fața mașinilor.

Când am ajuns în cameră, am despachetat slapii și i-am probat. Îmi erau buni. Apoi m-am spălat pe mâini sub un jet de apă fierbinte.

Am coborât să-mi cumpăr slapi. La prima intersecție, un panou agățat deasupra unei clădiri derapanate, indică, cu litere scurse de ploaie: „Galeria comercială”. Intru.

Un gang întunecat cu tarabe de o parte și cealaltă. Pe tarabe văd fuste crete, bluze colorate și stive de slapi aranjate una lângă alta. Tarabele sunt acoperite cu cearceafuri cu diverse modele. Nici picior de om prin preajmă.

Intru în micul „supermarket” de la intrare și o întreb pe vânzătoarea îmbrăcată într-un halat albastru când se deschid tarabele din „galeria comercială”. Vânzătoarea cască ochii mari și-mi spune:

⁃ Nu știu despre ce galerie vorbiți.

⁃ Pai coridorul ăsta, zic, și îi arăt cu mâna gangul.

⁃ Ah, de asta vorbiți. Păi aici nu vine nimeni înainte de ora zece.

Îi mulțumesc și plec.

„Aici” timpul pare să fi rămas pierdut între tarabe. Un coridor lung și prost luminat.

De jur-împrejur plouă cu soare. Nu departe, un om îmbrăcat într-o salopetă albastră, taie cu drujba un copac. Când mă vede zice: o nimica toată doamnă, aveți zeci de trepte incluse și camerelor le-am pierdut numărul. Băile sunt așezate perpendicular, tavanele se pierd în nori iar marmura strălucește la apus. În plus, dacă îl luați cu banii jos, vă fac o reducere substanțială. Îi spun că trebuie să mă gândesc. Zice da, gândiți-vă, apoi pune castelul în sertar și-l încuie cu o mie de lacăte.

Ce-ai vrea să fii. Poate doar dacă apeși mai mult pe prima silabă o să îți răspund. Bine, CE-AI vrea să fii. Așa e bine. Un gândac. De ce așa mic și negru. Pentru că e evident că voi fi strivit. Strivit unde. Între unghii. Apropo, dacă aș fi în locul tău mi-aș face o manichiură. Dar de ce. E de suprafață. Ca să nu dau impresia că nu îmi pasă. Bullshit. Dar ok, să revenim la gândaci. De ce. Se strecoară. Și tu, și eu, ne strecuram, încercăm.. Eu încerc să-l urmăresc. Și. Și nu reușesc.

Plouă strâmb și greu printre dureri îmbrăcate în culori stridente, în grădină o pasăre țipă colorată în albastru, cât o ține ciocul, cuvinte obscene la adresa societății, undeva, dintr-o prună mov, putrezită, scoate capul un vierme roz, sudezvoltat, care se împiedică sălbatic, pe o piatră gri, de o furnică neagră, grasă, și apoi cade dezinvolt peste o frunză portocalie, numai piele și os. Numai iarba, de un verde strâmb, scuipă-n mușuroaie de cârtiță, broderii fine, de Bavaria.

El avea un ochi de sticlă, o mustață lipită fix sub nas și purta perucă. Păr blond, artificial, cu câteva bucle mici, deasupra urechilor. Ea avea ochii verzi, două mărgeluțe drăgălașe, de un rozuleț fermecător îi erau înfipte în urechiușele ei delicate și unghiuțele le avea date cu ojă albastră. Când ea și-a dat de pe ochișori un firuleț de păr cu mânuța ei finuță, el s-a îndrăgostit de ea. Simțindu-se privită, ea și-a lăsat ochișorii în jos și el i-a adunat. De atunci nu s-au pierdut din vedere.

Aș fi avut ochii mai verzi decât marea și pletele mai răsfirate decât nebunia valurilor care macină țărmul. Te-aș fi iubit până la ultima scoică, acolo, întinși peste alge, amestecați printre pietre, acolo te-aș fi iubit până ce totul ar fi devenit una cu apusul, linia aceea fină pe care n-am ajuns niciodată să o scufundăm în mare, departe de lumea înconjurătoare, iar tu tu n-ai fi aflat niciodată, atât de tare te-aș fi iubit. Dar, pentru că n-am fost niciodată, nimic din toate acestea n-a putut să se întâmple.