– Coborâți?
– Nu, nu cobor.
Se închid ușile. Liftul anilor optzeci, refăcut. Tipul nu urcă în lift. Eu chiar nu intenționez să cobor din lift. El înțelege că urc. Ce naiba să faci când nu cobori? Nu cobor din lift dar cobor cu liftul. Tipul rămâne la etajul șase. Priveste tâmp ușile liftului, apoi coboară pe scări.
Singură în lift, încep să râd sub masca albă. De la râs, mi se aburesc ochelarii. Nu mai văd nimic preț de câteva secunde. Timp suficient să mă întreb cum aș reacționa dacă aș da nas în nas cu tipul. Până la parter mă liniștesc. Am mască, n-are cum să mă recunoască.
Mor de foame, merg repede, cu pași mici, să nu alunec. Linoleumul anilor optezeci a fost înlocuit cu gresia luciosa a anilor nouăzeci. Ajung. Restaurantul anilor optezeci, refăcut. Bufet suedez, aproape tot ce-ți dorește inima. Inima mea și-a dorit trei mese pe zi, cel puțin așa indică brățara albă de la mâna stângă. “O clipsez acum și o tai când plecați”. Așa îmi spusese fata de la receptie când mă cazasem. Pe moment mă simțisem însemnată, apoi îmi trecuse.
Brățara e rezistență la apă, la clor și la sulf. Marfă de calitate, închidere fermă, de durată. În fața restaurantului din anii optezeci, o fată născută în anii două mii bifează într-o listă dintr-un caiet studențesc. În fine, cum le-o mai spune. Când ajung în dreptul ei, mă privește scurt și îmi spune, “ah, ok, doamna de la 409”. Nici nu apuc să deschid gura. Apoi mi se aburesc ochelarii. Apoi îmi urează poftă bună. Abia când mă așez la masă îmi dau masca jos. Abia atunci realizez că tipul de la lift îmi face un semn. Cu degetul.
Abisuri 