Lup mâncat de oi

Pădurea era o încăpere întunecată situată la etajul trei al unui bloc cu șase etaje construit în anii optzeci. Fetiței îi plăcea să o privească pe bunica cum tricota în fiecare zi, după ora șapte. În fiecare zi, pe la ora șapte, se lua curentul și pădurea devenea deodată și mai albastră, atât de albastră încât fetița, ca să nu-i fie frică, visa cu ochii lipiți de carul mare. Atunci totul devenea o poveste în care la televizor apărea un lup bătrân care se indopa cu salam cu soia până pleznea.

Scufița Roșie

Avea părul alb, lung, prins într-o coadă subțire la spate. A sunat la interfon, cineva i-a deschis și i-a spus : etajul trei. Când el i-a deschis, ea gâfâia. Printre buzele ei subțiri curgea un firicel de salivă cu miros de carii. El nu s-a speriat, a invitat-o să se așeze în fotoliu și a servit-o cu dulceață. Ea nu l-a refuzat. Când a terminat, ea i-a cerut un pahar cu apă pe care l-a băut pe nerăsuflate, apoi l-a mâncat. Abia în stația de autobuz a râgait. Un zgomot lung, ca un strigăt de lup.

Rostul

Fugea de rupea pământul, oamenii, plantele, păsările, stropii, pietrele săreau în toate direcțiile, nu mai avea timp, nu mai avea ochi, nu mai avea suflu, nu mai avea rost și totuși, poate, poate o să-l găsească, își înghitea lacrimile și continua să fugă, bălți, oameni, blocuri, nimic nu mai conta, nici măcar culoarea roșie a semaforului, nici măcar durerea, nici măcar nu l-au întrebat cum îl cheamă, l-au acoperit cu un cearceaf și s-au întrebat care fusese rolul lui. Nu l-au mai găsit niciodată.

Un actor grăbit

Era atât de grăbit, încât n-a apucat nici să facă duș, nici să-și bea cafeaua, n-a avut răbdare să aștepte liftul, nu a remarcat nici măcar că venise primăvara, n-a avut timp să o vadă pe fata care se îndrăgostea de el în timp ce el era atât de grăbit încât nu-și bea cafeaua, nu-și făcea dușul, și nu lua nici liftul, nu a realizat nici măcar că fata s-a îndrăgostit de altul in timp ce liftul rămânea blocat între etaje și cafeaua se răcea. Era atât de grăbit încât, la um moment dat, a venit toamna și a obosit.

Camera secretă

Mereu era coadă în fața ușii albe. De cum intrai, te învăluia un frig metalic, nedefinit care intra pe fereastra mereu deschisă. Fereastra era mică și dădea spre curte. Sub fereastră era o cadă mare, de fontă, un pic ruginită, în stânga căzii era un cazan de apă, metalic și peticit, în dreapta era o chiuvetă cu picior, înghesuită sub o oglindă spartă iar WC-ul era negru, înghesuit după ușă. Acolo obișnuiam să merg de douăzeci de ori pe zi, să mă lepăd de toate cele de lepădat.

Jurnal de Herculane (5)

Drumul trece pe lângă o apă curgătoare și continuă în sus, spre munte. Ne oprim la a treia curbă, pe stânga, lângă un pod ruginit. Spre apă sunt niște scări din beton, inegale. Balustrada, bătută în peretele de beton, e și ea ruginita. Drumul până la cădite trece peste trei picioare de pod și vreo șase trepte, inegale. Cadita nu e mare, vreo douăzeci de metri pătrați, cu aproximație. Nu exista cabină de schimb dar există niște cârlige prinse de stâncă, pentru prosoape, un ceas mare agățat pe perete și o scară metalică, ruptă într-o parte. Când ajungem, în cădita sunt deja patru persoane și din stâncă curge un izvor.

Conversația se leagă repede, oamenii vin acolo de ani de zile, se zice că apa aceea, izvorâta din munți, face minuni. „Și cine curăță cădita?”, întreabă o doamnă la vreo patruzeci de ani. „Pai oamenii de pe aici, scot dopul, o freacă cu peria și apoi o umplu la loc”, răspunde o femeie mai în vârstă.

Nu zic nimic, doar ascult și privesc muntele. E încă devreme, e răcoare dar apa e caldă. Timp de cincizeci de minute trec prin cădita câteva povești de viață. Podul stă să se dărâme, primăria nu face nimic, inițial era o placă de beton deasupra izvorului, oamenii au dezgolit stânca, era mare păcat să se irosească sursa făcătoare de minuni. Tot oamenii locului aduc lumânări și torțe seara, după apusul soarelui, să se zăreasca drumul pe lângă picioarele podului. „Măcar o balustrada lângă prăpastie de-ar pune și ei, că e periculos, și vin oameni bătrâni care abia se mișcă, e greu pentru ei. Dar pe cine să intereseze? Câți n-ar da să aibă locul ăsta la ei în țară? Dar la noi nu interesează pe nimeni, au lăsat să se distrugă totul pe aici, se spune că la mijloc e o ceartă între două primarii. „.”Eh, doamnă dragă, eu viu aici de douăzeci de ani și, pe zi ce trece e tot mai rău. Ce i-ar costa să amenajeze un picuț, măcar o cabină de schimb să puie. Că n-ar deranja pe nimeni să plătească un cinspe-douazeci de lei pentru niște condiții mai bune. Că uitați-vă și dumneavoastră, unde mai există asemenea loc?”

Deschid ochii și privesc muntele din față. Nu există asemănare, există doar nepăsare. Mă ridic și ies din cădita încercând să nu cad. Scara metalică se mișcă îngrijorător de tare. În curând va ceda și oamenii locului se vor ocupa să o schimbe.