Unu. Să iubești până ce moartea te va despărți. Ai pielea din jurul ochilor fină și unghiile atât de lungi încât ar putea sparge între ele continente. Trecem peste. Doi. Să nu furi. Am fost tentat de nenumărate ori. O roșie, o inimă, o privire. Am abandonat de fiecare dată. Era un pic exagerat. De aceea, am renunțat. De câteva ori m-am simțit de căcat. A treia oară a crezut că va fi până la capăt. Eram să fim făcuți împreună. Savarina ți se prelingea lacomă, peste obraz. Atunci m-am oprit. Trei ne suntem destui.
Auzi, strigă Ioana din bucătărie, dar cum ai dat tu peste anunțul ăsta?
Carmen nu răspunde imediat, că are ceai în gură. Abia după ce înghite, începe să povestească. Oare a câta oara povestește? Oare de câte ori va mai povesti. Până la urmă o să i se facă lehamite de la atâta povestit dar deocamdată încă o ia cu o căldură moale când povestește.
– Păi n-a fost nimic premeditat. Chiar dacă m-a enervat taximetristul ăla. Dar nu căutam neapărat să plec. Așa s-a nimerit. Maică-mea tăia morcovi pentru ciorbă, eu beam o cafea și citeam anunțurile din România liberă. Așa am dat peste el. Căutau programatori pentru trecerea la euro și la anul două mii.
Carmen strănuta din nou. Anca si-a terminat de uscat parul și acum stă și ea cocoțata în vârful patului și o ascultă pe Carmen cum povestește.
-Mai zi, spune Ioana, zi mai departe.
– Pai ce să zic, a doua zi am sunat la numărul din anunț și am dat un interviu. M-au întrebat unde mi-ar plăcea mai mult să lucrez la Paris sau la București și am spus că Parisul ar fi mai ok
– Pai cum dracu’ să nu fie, mormaie Anca, din halat, oriunde e mai bine decât în mizeria asta de oraș.
Anca are dreptate. Cartierul în care locuiesc ele, în gazdă, e o mizerie de cartier. E plin de câini fără stăpân, de șobolani și de gândaci. Noaptea e mai bine să nu ieși din casă. Chiar și în casă e periculos să stai în cartierul ăla, mai ales când locuiești la parter.
– Săptămâna trecută ne-am trezit cu unul la noi în balcon. Părea beat dar și așa părea fioros. L-am amenințat că sunăm la poliție și s-a cărat. Dar ne-am speriat de mamă. De atunci, dormim pe rând noaptea. O mizerie de cartier, îți spun eu că e mai bine la Paris
Bărbatul strivește țigara sub călcâiul drept, apoi scuipă zgomotos. O mâzgă maro, închegata. Carmen e obosită. A călătorit toată noaptea și acum ar vrea să ajungă cât mai repede acasă. Îi spune taximetristului adresa, apoi caută o batistă,
– E puțin mai sus de Patria, pe deal, la numărul trei.
Bărbatul înjură de toți sfinții. Mai scuipă odată și apoi se întoarce spre taxi, nervos. Aproape că o dărâmă pe Carmen
– Futu-va-n gură de japite leneșe. Mori dacă te duci pe jos, nu-i așa? Doi kilometri, ce să-mi iasă mie la doi kilometri? Plină lumea de japite ca tine.
Apoi se urcă în taxi, își aprinde o țigară și dă drumul la muzică. Tare. Vibrează geamurile laterale. Vibrează pietrele cubice. Îi vibrează și lui Carmen creierii. Inima. Culture Beat. Atunci Carmen se decide. Trebuie să plece. Nu mai are ce căuta aici. Găsește batistă și își suflă nasul. Zgomotos.Apoi pleacă pe jos, trăgând după ea valiza grea. Când ajunge acasă, se trântește pe pat și începe să plângă. În definitiv și ea nu-i decât o japita moale, cu master în sisteme de calcul. Își suflă nasul, își șterge lacrimile și se decide. N-a murit după doi kilometri, n-o să moară nici după două mii.
Îmi lipesc privirea de pleoapele tale, de gâtul tău, de buzele tale, te cuprind în gânduri, te amestec cu fapte, te strecor printre minutele mele, secundele tale devin ore, orele mele se scurg printre lacrimi, glasul tău răzbate timpul, țipatul tău străpunge anii, îți închid ochii cu vârful degetelor, îmi zâmbești, îți zâmbesc, te agăți de sunetul spart al ferestrei deschise și respiri până ce moartea ne va despărți. Apoi îmi șoptești atenție se filmează, te acoperi cu cearceaful alb și începi să sforăi, încet.
Miroase bine. Dulceață de căpșuni, yumi, decid să încerc, mă strecor printre lămpi , scaune, portofele, pantofi, reflectoare, cratițe, mese, directori de producție, asistente, bucătari, scenografi, linguri, cafele, pachete de țigări, oale, aproape c-am ajuns, mă prind bine, nu-mi iese, o lingură de lemn, un echilibru precar, o farfurie făcută zob, un țipăt, o înjurătura, încă una, de mamă, liniște, se filmează. Apoi mă zdrobește sub talpă și se face negru. Al dracului gândac, a intrat în cadru.
Am ciocanit încet la ușă și am intrat. În mijlocul camerei era un pat și în pat, sub o plapuma de lână, era o voce.
– Apropie-te că nu mușc, a spus vocea.
O voce groasă, aproape bărbătească.
M-am apropiat, mi-am tras un scaun și m-am așezat.
Plapuma groasă s-a mișcat ușor și, de sub ea, așezat pe mijlocul pernei, a apărut el. Am vrut să țip dar nu mi-a ieșit decât un râgait lung, lipsit de substanță. Apoi am leșinat.
Când m-am trezit, aveam plapuma trasă peste ochi și în fața mea se căsca un hău în formă de corn cu ciocolata, mușcat fix la mijloc.
Am înțepenit acolo, în fața lui, cu gura căscată și cu picioarele ca lipite de dușumeaua veche. Camera avea pereți înalți și de tavan atârna o lustra cu cinci brațe. N-am îndrăznit să tip și nici să plâng. Am închis doar ochii și i-am ținut asa, strânși, timp de câteva secunde. Niște secunde grase, cât niște ani. Așa mi s-au părut. Grase și lungi. Nu mi-am putut explica ce caut eu în fața haului. Când am deschis ochii, am simțit cum cineva, sau mai degrabă ceva, mă privea de undeva de departe. Mi-am dezlipit privirea de tavan și am coborât-o până în dreptul gaurii imense din fața mea. La început n-am realizat că ceva, un minuscul ceva, exista undeva departe, la marginea haului. Apoi, odată ce m-am obișnuit cu negura din fața mea, am deslușit privirea. Directă. Verde. Aruncată din spatele unor ochelari cu rame groase. Îmi aducea aminte de ceva privirea aceea. Căutătura ei atât de serioasă omai văzusem undeva, dar nu-mi mai aduceam aminte. Lipsea și nasul și gura și sprâncenele. Ceea ce fusese odată o față umană, aducea acum cu un hău în formă de corn cu ciocolata, mușcat la mijloc.
E o toamnă grasă, acoperită cu frunze moi, portocalii. Uneori galbene, alteori roșii. Verzi, mai rar. Uneori calc, alteori le strivesc. De jur împrejur, lumea scandează vrem libertate dar albinelor nu le pasă, e atât de colorat totul, încât, și dacă ar mirosi, de jur împrejur, a cartofi prăjiți, tot o salată verde aș alege. Sau niște spaghete cu sos.Sau niște castraveți murați, în saramură. Sau lasă. E atât de toamnă și atât de galbenă și atât de aproape încât nici nu mai contează că mi s-a terminat bateria.
Trei pe o bancă. Sau, poate, mult mai mulți. Cine mai socotește azi. Eu, eu știu să adun. La ce bun, când totul devine nepăsare. Important e să spui cuvântul potrivit. Bine. Cameleon. Camelia. Cam. Cam departe. Departe rău. Tot răul spre bine. Binele câștigă mereu. Câștigă ultimul. Ultimul închide ușa. Ușa e veche, sărita din balamale. Sărută bine, să știi. Cine. Camelia. Știu să despic firul în patru. Patru capre late, și încă patru capre late. Sau, poate trei. Trei pe o bancă. Sau, poate mai mulți.
A trântit ușa de perete și a început să urle la ea. Unde dracu fusese, ce făcuse, nu-i era rușine, ea l-a lăsat să se descarce și abia după aceea i-a spus zvonuri dragule, gura lumii, invidia, plictiseala, răutatea n-are limite, apropo, azi ne-au instalat telefonul, uite-l acolo pe măsuță, e portocaliu, din ebonita, suntem cuplati, el s-a făcut roșu la față, a dat cu pumnul în masă și a început să sune și de atunci tot sună încontinuu, gurile rele spun că-i lipsește ceva, poate șnurul.
Pădurea era o încăpere întunecată situată la etajul trei al unui bloc cu șase etaje construit în anii optzeci. Fetiței îi plăcea să o privească pe bunica cum tricota în fiecare zi, după ora șapte. În fiecare zi, pe la ora șapte, se lua curentul și pădurea devenea deodată și mai albastră, atât de albastră încât fetița, ca să nu-i fie frică, visa cu ochii lipiți de carul mare. Atunci totul devenea o poveste în care la televizor apărea un lup bătrân care se indopa cu salam cu soia până pleznea.
Abisuri 