Tribul

Coboară-ți degetele groase până la marginea prăpastiei, gustă-i imperfecțiunea, închide ochii, ține-i strânși tare, imaginează lumi, inspiră, respiră, ține ochii strânși, ce dacă te va prinde răsăritul, trăiește, visează, apoi ia-o la dreapta, spre muntele-deal, căruia unii i-au spus Venus, alții i-au spus vale, miroase, simte, indoapa-te, strânge între pleoape splendoarea momentului, nu, nu te îneca, respiră, imaginează doar pe culme, atinge, nu, nu cu gândul, degetele tale fac minuni, șef Molobongo.

Piața Unirii

A doua zi Carmen suna la interfonul unui bloc din Piața unirii. Etajul 3 apartamentul 7. Viitorul ei patron e cărunt și are mustață. Seamănă cu fostul ei șef, doar că este mai slab și nu vorbește românește. Și nici nu știe să programeze. Dar știe să facă bani. A mirosit că-i rost de profit mare și și-a deschis o firmă în România.

O invită pe Carmen într-o sufragerie mare, fără multă mobilă și o întreabă dacă ar deranja-o să dea un interviu video. Carmen cască ochii mari. Cât cepele. Poate că n-a înțeles ea bine. Poate a încurcat semnificația cuvintelor. Poate că a venit degeaba. Îl roagă să repede. Mai rar, dacă se poate. Viitorul patron zâmbește. Înțelege ce simte Carmen, dar nu e ceea ce crede ea. E vorba de un interviu video serios, pentru clienții lui, din Franța. Nici asta nu sună prea bine. În general noțiunea de “client” nu sună teribil. Din curiozitate, Carmen acceptă. Viitorul patron dă drumul la cameră și o roagă să vorbească despre ea. Nu numai despre experiența ei în câmpul muncii, ci așa, în general. Despre ea. Ce-i place, ce nu-i place, hobby-uri, pasiuni, vârstă. Ca să își dea seama clientul cât de bine vorbește franceza. Nici asta nu sună excepțional.

Prea devreme

Dimineața îi pup pe toți, pe frunte. Nu-i plăcut. Nu s-a inventat încă șamponul. Apoi scuip. Zece minute tot scuip. Nu-i plăcut. Nu s-au inventat încă batistele. Apoi culeg ierburi și omor ciori. Nu există regulă. Culeg și omor până iese de-o ciorbă. Nu-i plăcut. Apoi încălzesc apa. Timp îndelungat încălzesc apa. Nu-i plăcut. Nu s-a inventat încă focul. Apoi îi chem pe toți la masă. Mănâncă crud și râgaie după. Nu-i plăcut. Mă enervez și îi omor pe toți, unul câte unul. Nu-i plăcut, nu s-au inventat încă puștile.

Montmartre

A doua zi, după ce schimba metroul 1 cu metroul 2 la Charles de Gaulle Etoile, Carmen ajunge în Montmartre și-și cumpără un radio mic, gri, dintr-un magazin cu de toate de pe strada principală. Nu departe de Pigalle. Nu departe de magazinul cu de toate, Camen găsește o mulțime de magazine cu totul la zece franci. Își petrece aproape o jumătate de zi cotrobăind în teancurile cu tricouri sau în teancurile cu pantaloni de trening sau în teancurile cu orice. La un moment dat, mâinile ei se ating de mâinile unei negrese. Carmen își cee scuze, negresa îi zâmbește.

– Pas de probleme, on est pas malade.

Carmen nu înțelege exact ce vrea să spună dar îi zâmbește. Negresa găsește o fustă cu buline mari, de toate culorile, pe care o așează lângă ea, să vadă dacă îi vine. O întreabă pe Carmen din priviri ce crede. Carmen dă din cap că da, e foarte frumoas. Negresa îi mulțumește și pune fusta-n coș. Apoi pleacă. Carmen nu prea știe ce caută. În realitate nu-i trebuie ceva anume dar trebuie să se ocupe într-un fel. Într-un final găsește o pereche de șosete colorate, cu model. Două veverițe pe fiecare, sau ceva asemănător. Acasă n-ar fi dat niciodată zece franci pe o pereche de șosete dar aici nu este acasă

Viața în tribul Molobongo

Azi dimineață m-am trezit strivită sub greutatea lui. Am încercat să tac dar n-am reușit. A ieșit un fel de geamăt zdrobit sub nouăzeci de kilograme și o mustață gri, îndoită la capete. Molobongo, l-am rugat eu, du-te și fă cafeaua. A mormăit să-l las naibii în pace. Ca să schimb vorba, i-am spus că are o muscă pe nas. A zdrobit-o cu un deget, cât ai spune pește. Apoi a rămas sprijinit într-o mâna deasupra mea până departe în noapte. Când ne-au găsit, era prea târziu. Umbra lui acoperea deja tot satul.

Cincizeci de franci

După întrevederea cu slăbănogul, Carmen decide să viziteze Parisul. Cât mai poate. Cât or ține-o picioarele și buzunarul.

Își face repede socoteala: din banii trimiși de acasă ar mai putea rezista încă două saptamani. Asta dacă ar reuși să nu cheltuiască mai mult de cincizeci de franci pe zi. În teorie sună bine și pare ușor. In practica, un sandwich e exorbitant de scump.

 “De mâine”, își spune Carmen , “de mâine o să-mi fac singură sandwich-urile”. 

Apoi, cu zece franci, își cumpără un flan simplu care, se gandeste ea, o să-i țină de foame până diseară. Diseara o să treacă prin Auchanul de la Defense și o să-și cumpere un fier de călcat și niște felii de pâine pentru sandwich.

Apoi se plimbă prin Tuileries, o ia pe jos, de-a lungul Senei, până aproape de Concorde, traversează Sena și se pierde pe străduțele înguste de pe Rive Droite. Se pierde efectiv. Își spune că nu trebuie să panicheze și încearcă să găsească Sena. Da, Sena ar putea fi un reper bun. Da, Sena ar putea fi un reper bun pentru cineva care s-ar orienta bine in spațiu. Pentru Carmen, Sena nu este un reper bun. Carmen  ajunge la Sorbona. “Trebuia să ajung și aici”, își spune Carmen și se așează obosită pe o bancă.  Apoi privește cerul. E minunat sa te pierzi la Paris! E minunat să te pierzi la Paris? În realitate Carmen începe să aibă anumite dubii.

În timp ce urcă străduța în pantă care duce la Pantheon, Carmen privește oamenii care trec pe lângă ea, privește cerul, senin, privește Parisul de sus, din imensa piață din fata Panteonului privește apoi meniurile aflate la intrarea în restaurante și calculează cam cat ar veni asta în lei. Ajunge la concluzia că francezii sunt nebuni să dea atâția bani pe o masă la restaurant. Dar asta n-o privește pe ea. 

Apoi o ia ușor la vale, să caute Sena. Speră să o găsească. Speră să găsească măcar o gură de metrou. Sau poate că gura de metrou nu e cea mai buna solutie. Ieri, în încercarea ei de a se urca într-un metrou care să o ducă până la musee de Louvre, Carmen ajunsese într-un tren care o dusese la gare Saint Lazaire. Dar nu intrase în panică nici atunci. Se putea și mai rău. Ar fi putut ajunge în Seine Saint Denis la sau Disneyland. Apoi i se face foame, și-și mai cumpără un flan. În definitiv fierul de călcat mai poate să aștepte

Insula

Au tăcut deodată toate. Și flăcările, roșii-portocalii, lipsite de căldură, au tăcut, zgomotul lor s-a pierdut printre ochiurile de fontă, a dispărut și sunetul metalic al tigailor, nici măcar atingerea fină a buretelui galben pe smalțul sărit al oalelor nu se mai aude, gâlceava tacâmurilor a devenit deja amintire. Îmi torn vin alb într-un pahar cu picior, mă întind pe blatul bej și privesc neonul. Lumina lui străpunge golul.E atât de liniște încât îmi vine să fac o tocană de cartofi.

Peninsula

Mi-am uitat pixul. Caietul dictando. Am uitat să-mi pregătesc cafeaua de dimineață, am uitat apa pe foc, am uitat unde am pus ibricul, am uitat să amestec, am uitat să n-o dau în clocot, am uitat să-mi pun o dorință, să fie cu noroc, am uitat cum îmi doream să înceapă, am uitat numele personajelor și data lor de naștere, am uitat că nu trebuia să plec, am uitat să închid ușa, am uitat să mă trezesc, ar fi ieșit o poveste frumoasă, am uitat ce voiam să spun, doar frânghia asta mă mai ține.

3050, undeva sub soare

Peste munți a năvălit oceanul. Din vârfurile copacilor, peste frunzele devenite metal, se cască prăpastii. De-a lungul și de-a latul a dispărut aproape totul. Inclusiv oamenii. Inclusiv drumurile, apartamentele de două camere ale oamenilor, lifturile strâmte fabricate înainte de Revoluție, hotelurile de cinci stele construite din șpăgi, au dispărut vilele, din garduri s-au ales doar pietrele, zdrobite de timp, deasupra prăpastiilor. Doar câte-o bornă, pe ici, pe colo, indică „Vama Nădlac, 456 de kilometri”.

Cuvinte lipsă

Și-au dat rendez vous la ora zece dimineața în fața rezidenței în care locuiește Carmen. Patronul conduce un BMW negru, cu scaune în piele. Când dă să intre, Carmen da cu capul de tocul ușii din față. Din fericire, nu-i creste nici un cucui. Din fericire e un bun subiect de conversație. Din nefericire, Carmen nu știe cum se spune „cucui” în franceză. Arată doar cu degetul și încearcă să mimeze cum ar crește cucuiul. Din nefericire, iese altceva. Nu-și da seama exact ce, dar, după fața lungă a patronului, nu pare ceva de bine. Poate a ieșit ceva obscen sau, poate ceva ce i-a declanșat o amintire neplăcută. Carmen n-are de unde să știe și nici nu întreabă.

Patronul se strâmbă și oprește brisc la un semafor. Semaforul se schimbă în rosu. Din fericire patronul are loc să frâneze. „Are și cu ce” se gândește Carmen. Apoi patronul spune ceva repede, nervos. Ceva legat de merde. Și de putain. Din nefericire Carmen nu știe ce-i ăla putain. Din fericire este o zi frumoasă de toamnă, totul pare colorat în galben și asta e un bun subiect de conversație. Și, mai presus de toate, miroase a pâine proaspăt scoasă din cuptor. Cartierul în care locuiește Carmen e plin de patiserii și farmacii. Însă, Carmen n-a aflat încă de ce. Dar nu știe să întrebe. Se mulțumește să zâmbească la copaci.